100

O să fiu scurt astăzi. Știu, nu îmi prea iese de obicei, dar asta e intenția. M-am uitat de curând la primul meu articol adevărat de pe acest blog. Se numește ”8 gr. orez, 4 gr. făină de grâu și 1 ou pentru șase zile” și a fost scris în 11.08.2024. Acum un an și jumătate. Bine, pe Substack apare cu data de 24 mai 2025, când cu ajutorul fiului meu am trecut cu tot harnașamentul pe Substack. Nu am părăsit WordPress, dar acolo blogul e ca în reluare. Ce postez aici miercuri, copiez și pun si acolo joi. Așa m-am obișnuit pentru puținii cititori de acolo. De altfel de aceea am și plecat. Modul de abonare și posibilitățile de a te face mai vizibil pentru un cont fără plată, așa cum este al meu, erau foarte dificile. Așa că, mulțumesc, dar rămâi cu bine.

Deci pe WordPress de prin mai 2024, cu teme pentru materia ciudată de la facultatea de istorie la care ni s-a cerut să ne facem blog, iar pe Substack din mai 2025, cu blog de-adevăratelea. Mă rog, era deja și pe WordPress de-adevăratelea cand m-am mutat. Pe ambele găsiți acum și chestiile publicate anterior datei de 11.08.2024. Sunt temele mele și prezentarea lucrării de licență care nu mi-a folosit la nimic. Susținerea a fost oral, fără Powerpoint-uri sau alte șmecherii. Dacă tot am făcut-o am pus-o pe blog. S-o uita cineva și la ea. E și lucrarea la vreo două săptămâni după.

Dar de ce vă zic boieri dumneavoastră toate acestea? Pentru că acesta este articolul cu numărul 100, dacă încep socoteala de la începutul începutului. Adică asa cum socotește Substack. O sută de săptămâni am publicat în fiecare miercuri câte un articol. Am început cu cele legate de tema mea de licență - relația dintre Securitate și mineritul din Valea Jiului în perioada 1977 - 1989, și ușor, ușor am diversificat. Am scris ce îmi venea pe chelie, fiind propriul meu șef.

Recunosc, temele cu Securitatea au început să se epuizeze (mă refer la materialul documentar avut la dispoziție din perioada de cercetare de la CNSAS), așa că și acesta a fost un motiv pentru care am mai rărit cu ele. Ca să-mi ajungă mai mult. Sunt dintre cei ce drămuiesc atunci când au puțin. Am crescut și eu până la 18 ani în comunismul luminos și îmbelșugat ca și domnul Aristescu, cel cu 8 gr. orez, 4 gr. făină de grâu și 1 ou pentru șase zile. A, să vă pun și link-ul:

Tema a mai fost reluată, vor spune cunoscătorii și au dreptate. Sub alte formate am amintit de domnul Aristescu și în alte articole. Dar ziceți dumneavoastră, nu merită? E simpatic foc! Și ingenios. Un adevărat petrilean, așa ca I. D Sârbu. Parcă el a spus pe undeva prin ”Adio Europa” ceva de genul că în dictatură nu minciuna este problema, ci faptul că ea devine sistem. No, omul ăsta, domnul Aristescu, prin faptul că spunea adevărul, calculând pe baza cartelei lunare ce cantitate de alimente îi revenea la zi, lupta împotriva sistemului. Și sunt convins că deși sistemul i-a interceptat corespondența, nu a avut ce să-i facă. Or fi refăcut calculele și au văzut că are dreptate.

Dar de ce Doamne iartă-mă îmi bat eu capul acum cu asta. Și așa am observat că doar 1 -2 % din cei ce citesc mai deschid și câte un link așa că nu o să-l deschideți nici pe ăsta de mai sus. Măi oameni buni, bine, nu e cazul aici, dar eu când pun câte un link îl pun către chestii mai interesante decât vă povestesc eu. Credeți-mă sunt muuulți oameni care fac și spun chestii mult mai mișto.

Chiar, am mai observat ceva. Nu vă place muzica pe care o atașez la articole sau nu vă place muzica în general. Acolo procentul de deschidere e și mai mic. Și mă străduiesc să vă servesc chestii mai puțin cunoscute dar frumoase. În plus încerc să aibă legătură cu articolul pe cât se poate. Mă rog, chestie de gusturi. Mie îmi place muzica și până la urmă e blogul meu. Așa că o să mai pun. :))

Dar am zis că nu mă întind și uite că deja nu mai văd începutul articolului pe pagină care se derulează fara milă. Drept e că nici capătul nu-l întrevăd. Mă străduiesc, credeți-mă. Ar mai fi vreo două chestii de zis.

Prima, acum la ceas aniversar, aș dori să le mulțumesc tuturor celor ce s-au abonat la blog. Apropo, numele acesta ciudat, Valea Jiului necontondentă, l-am scornit înainte de a ateriza pe Substack, parcă. Anteriorul era ceva nasol cu Interferența Securității în activitatea minieră și socială a Văii Jiului între anii 1977 - 1989. Sau asta e Lucrarea de licență? Hmmm, nu mai știu. Oricum era ceva nașpa. Ideea a fost că multă vreme după anii 90, Valea Jiului a fost percepută de restul țării și mai ales de cei din București ca locul cu bătăușii care pleacă spre capitală cu obiecte contondente (furtunuri de presiune, cozi de lemn, securi și altele). De aici, am ales cuvântul necontondentă. Pentru că eu știu, ca și dumneavoastră, că aceea a fost doar o tristă perioadă în care oameni care în marea lor majoritate nu reprezentau Valea Jiului, pentru că nu erau născuți aici, ci veniți cu celebrele acțiuni de aducerea a forței de muncă din alte zone ale țării, au fost manipulați cu dibăcie spre aceste acțiuni. În fapt am fost aproape toți manipulați într-un fel sau altul în acea tulbure perioadă a anilor 90, pentru că vremurile erau de așa natură și cei mai mulți dintre noi, fie-mi iertată remarca - eram proști sadea. Dar nu toți am și acționat în direcția manipulării contondente. Și apropo de proști, nu toți ne-am deșteptat. Aici vorbesc din propria-mi experiență. Ca dovadă, uite ce poză mai pun în articol. Slavă Domnului, nu-s eu. :))

Revenind la abonați, că iarăși fac agricultură (am luat-o pe arătură sau bat câmpii, cum doriți), trebuie să recunosc faptul că mă bucură de fiecare dată când văd că a mai apărut câte unul. Habar nu am de ce, că nu primesc nimic de la ei afară de atenție. Și aceea mă responsabilizează și deci îmi dă de lucru. Adică miercuri, articol. Dar așa am fost toată viața de până acum. Mă bucuram ca prostul când aveam de lucru ceva nou, ceva interesant. Ăsta mi-s, apropo de prostie. Mă bucur pentru abonați și pentru că articolele mele stârnesc impulsul acela de a apăsa butonul subscribe. Așa că vă mulțumesc din nou. Ar fi fost frumos să fi sărbătorit laolaltă 100 de articole cu 100 de abonați dar nu a fost să fie. Sunt doar septagenar. Oricum, am început pe Substack cu 4 mari și lați, adică familionul, de voie de nevoie. La aceștia ai mei s-au adăugat cam șase pe fiecare lună, ceea ce cred că e de bine. Și marea lor majoritate nu-s de pe aici și nu-i cunosc personal. Dar îmi fac mare cinste că îmi citesc, când apucă și ei să deschidă câte un e-mail, înșiruirile de cuvinte și idei ce-mi vin câteodată de-a valma, ca acum. Când am câte un articol mai structurat îi înțeleg. Dar astea, ca cel de azi… și mie mi-ar fi greu să-l citesc. Noroc că-l scriu. Una peste alta, plecăciuni și sper să rezistați cât mai mult și să mai aduceți și prieteni. Că e loc căcălău și e bun de citit chestii faine și ascultat și văzut muzică bună, chiar dacă sună așa, mai urât căcălăul ăsta.

No și ultima chestie de dezbătut azi e mai delicată. O să pun un buton pe-aici pe undeva. Sau mai multe? Nu știu sigur cum se face și unde o să apară dar o sa fac încercări. Faptul că scriu în fiecare săptămână câte un articol de 2000 - 3000 de cuvinte îmi consumă destul de mult timp și neuroni. Scriu în primul rând pentru că, așa cum spunea cineva, doar ce ne amintim continuă să trăiască. Amintirile despre ce a însemnat Valea Jiului de când s-a descoperit cărbunele și chiar mai înainte de acest moment, merită să trăiască. Și alte amintiri de asemenea. Dar pe lângă bucuria de a avea abonați cred că mi-ar mai aduce bucurie și faptul de a vedea că îmi este apreciat efortul. După dorința și putința fiecăruia desigur. Așa că voi lăsa în continuare conținutul blogului la liber pentru toată lumea dar voi adăuga niște butoane (că nu știu câte) de donații benevole. Acum nu știu cum mi-or ieși, cu abonament lunar sau doar donații ocazionale, pentru că trebuie să cercetez un pic. Ideea e că dacă v-a plăcut ceva tare, tare din cele scrise pe aici, poate vă închipuiți cum ar fi să bem o cafea împreună, să mai povestim, să dezbatem subiectul sau subiectele. No și cafeaua aia să o dați voi, fie că sunteți abonați, fie că nu. Data viitoare când ne întâlnim, dau eu. Simplu, nu? Și zău, dacă ne întâlnim față in față la cafea (ce fain ar fi), plătesc eu. Deci nu fiți surprinși când veți vedea așa ceva. Nu gândiți ”ia uite și la ăsta, nu are bani de o cafea”. Are, nu asta e ideea. Și nici nu va da banii aceia virtuali (pentru că nu există încă, nu pentru c-ar fi ceva bitcoini) pe cafea. Dacă s-o aduna ceva vreodată îmi propun să îi folosesc în scop de documentare. Spre exemplu un abonament la Ziare Arcanum, care e o platformă unde găsești o sumedenie de publicații digitalizate, e câteva sute de lei. Ca să nu mai zic de o săptămână pe la București pe la CNSAS, unde mi-ar plăcea să mai ajung, sau la Arhivele Naționale…. Cafea să fie, că cești sunt.

Dacă vrei să susții ceea ce fac

No mă opresc aici, că am zis că-s scurt. La mulți ani mie pentru aniversarea celor 100 de articole și gânduri bune, stimă și respect celor 75 de abonați. V-am pupat!

A, încă ceva! La muzică de multe ori explorez și eu. Azi mi-a dat asta: