Clanul sportivilor din Valea Jiului. Periculoși când erau căutați.
Data publicării originale: 2 aprilie 2025.
Cu ajutorul a două documente din arhivele C.N.S.A.S., pot atât cât mă pricep, să trasez un arc peste timp în problema pontajelor fictive la minele din Valea Jiului. Nu o să fiu ipocrit să spun că în perioada în care am lucrat și eu în domeniu, acest lucru nu s-a întâmplat. Sunt unele precizări care ar trebui însă făcute. Sunt mai multe tipuri de persoane care au fost de-a lungul timpului pontate fictiv. O să încerc să mă opresc la câteva, care se regăsesc și în documentele pe care le voi prezenta și pe care le-am întâlnit și eu în decursul timpului.
Primul tip este cel al sportivilor. Cunosc fenomenul, mică parte din el, din 1998, de când am ajuns C.F.L.-ist. Acea mică parte se referă la câțiva jucători de rugby, care jucau la Știința Petroșani și ceva fotbaliști, de la Jiul și Vulcan cred, care erau în pontaj la schimbul I permanent, dacă îmi aduc bine aminte. Cum făceam foarte rar sau deloc schimbul I singur, am aflat de ei de la maistrul principal de la secția unde lucram. Îmi aduc aminte că erau uneori aduși la servici, de obicei când se făceau de la centru controale pe tematică. Controalele erau cred comandate, cu scopul de a schimba pe cineva din conducere din funcție, pentru că mi-e greu să cred că șeful de sector, inginerul șef sau chiar directorul făceau de capul lor acest pustiu de bine sportivilor. Când erau la lucru, de obicei vreo săptămână, maxim două, se profita de ei cât se putea. Era forță de muncă suplimentară, bine făcută, puțin speriată de perspectiva lucrului în subteran. Nici nu puteai să îi trimiți pe undeva decât însoțiți, pentru că s-ar fi pierdut. 😂 Erau băieți ok, harnici și respectuoși, marea majoritate. Nu le plăcea că trebuie să vină la mină, dar erau parte a unui sistem creat de alții. Ei erau sportivi, iar clubul, antrenorul, îi și angajase, pentru că altfel nu avea cum să le răsplătească efortul. Nu luau bani de la cluburi, de obicei susținute financiar din banii minerilor, prin sindicate, pentru cheltuielile curente, exceptând se pare salariile. Cu rugby-iștii nu știu ce înțelegere a fost pentru că Știința Petroșani aparținea Universității. Deci vă dați seama, o adevărată încrengătură. E adevărat că discutând cu ei, am aflat că unii erau nemulțumiți pentru că nu își luau niciodată banii întregi. Deci era cineva care le oprea din bani, care atunci se dădeau cash, la mină. Ei neavând voie să vină să își ridice banii personal, primeau în plic mai puțin decât era trecut pe fluturașul de salariu. Nu știu dacă peste tot, nu știu dacă întotdeauna, nu știu dacă a întrebat vreunul de ce? Dar e de la sine înțeles, cineva le oprea din bani și profita de situație.
Treaba asta a mers o perioadă destul de lungă de timp, dar cred că totuși prin 2005, rămăseseră foarte puțini. Poate pentru că nu se mai ridicau banii cash, ci erau virați pe carduri? 😂😂 Din câte am înțeles, unii s-au adaptat și la situația aceasta, după o vreme, fără a mai încuraja vreo performanță sportivă. Mă rog. Ca să închei cu sportivii, cred că prin 2015, 2016, mai erau vreo doi activi, care lucrau și la mină. De fapt, unul era maseur și când am descoperit că nu e la muncă și i-am luat la întrebări pe cei care îl pontau, am fost sunat și mi s-a confirmat ceea ce îmi spuseseră și ei ca să se justifice. Nu s-a mai întâmplat, din câte știu, dar nici prea mult nu a mai lucrat respectivul. A plecat cu ceva salarii compensatorii, cu prima ocazie. Asta dacă nu s-a transferat la altă mină înainte. Chiar nu mai știu. Știu în schimb că nu mă mai salută, deși până atunci era lapte și miere. Să fie sănătos!
Al doilea caz de care îmi amintesc, era un fost arcaș, campion național în 2012, care venea la servici, era cum se spune, integrat în muncă și om de nădejde. A rămas și după ce am plecat eu. Acum e pensionar din minerit și antrenor de campioni naționali la clubul Anena (fost Minerul), de la Aninoasa. Îl salut, dacă trage un ochi, nu o săgeată și pe-aci pe blog.
Deci asta ar fi cu pontajele fictive ale sportivilor. Se știa despre ele la cel mai înalt nivel, totul era însă transmis prin ordine verbale, pe cale ierarhică, de sus în jos, până la cel ce făcea pontajul. Ultima rotiță. Desigur că au apărut și profitori, de pe urma situației. Un caz e cel al celui/ celor care le dijmuiau acestora salariile. Alte cazuri le vedeți într-un document din 1981, pe care îl prezint mai jos. Dacă au existat atunci, de ce să nu fi existat și ulterior.
Acum, nu am aninomizat numele pentru că vorba aceea, faptele sunt prescrise. :) Dacă se regăsește careva, ce să zic, îl rog să mă ierte, nu să mă dea în judecată. Mulțumesc!
Dar la ce alte cazuri de profitori mă refeream. Dacă ne uităm puțin la I.M. Lupeni, observăm că echipa de fotbal Minerul Lupeni avea la un moment dat doi antrenori principali și trei antrenori secunzi. De unde rezultă cred, că și antrenorii de la echipa de juniori erau angajați la mină. Echipa de seniori, după Wikipedia, a balansat în acea perioadă între divizia C și B.
„După doi ani în Divizia B (1976–1978) a urmat o nouă retrogradare în Divizia C, unde va sta până în 1980, când va reveni în eșalonul secund cu antrenorii M. Basarab și C. Cotroază. Conducerea asociației era asigurată de ing. Gh. Marchiș – președinte de onoare, Mihail Moisescu – președintele asociației și ing. Gh. Varhonic – președintele secției de fotbal. După doi ani în Divizia B (1980–1982), a urmat unul în Divizia C și apoi o nouă promovare în eșalonul doi, cu antrenorul Petre Libardi la conducerea tehnică.” [1]
Unul din antrenorii care au reușit prima promovare în B, se regăsește pe documentul de mai sus.
Conducerea partidului dorea ca oamenii muncii să își petreacă timpul liber într-un mod cât mai plăcut, să reușească să se recreeze (preferabil fără prea mult alcool), pentru a fi apți pentru o nouă zi de muncă și a da țării cât mai mult cărbune. Din recreerea aceasta s-a născut și ideea susținerii echipelor de fotbal, rugby, tir cu arcul, popice, etc., susținerea unor formații muzicale, precum și construirea de locuri de recreere pentru mineri. Cred că fiecare mină avea construită o cabană a ei. Acum, că pe lângă ea, cei care au putut, nu i-a mustrat conștința și nu le-a fost teamă, și-au construit și ei căte una, e altă discuție.
Documentul este destul de elocvent în ceea ce privește categoriile de oameni pontați pentru ca minerul să poată să își petreacă timpul liber într-un mod plăcut. Nu? Avem cei 14 lucrători subteran care lucrau la construcția cabanei ”5 Sud” – cabană a minei Lupeni, muzicanți, sportivi, electricianul care lucra la construcția telescaunului de la Straja (dar despre asta mă gândesc să scriu alt articol). În plus, după cum puteți citi există o categorie aparte care este pontată subteran, dar în majoritatea timpului lucrază la suprafață, la mină. Aici intră tot felul de meseriași care reparau utilaje sau echipamente mai complexe, magazioneri, care de asemenea reparau și pregăteau scule și materiale pentru cei din subteran, strungari, electricieni și probabil, o mică parte pile din acele care nu vor sau nu știu să facă nimic. Nu știu cum era în 1981 în ceea ce privește salarizarea și numărul meseriașior de suprafață, dar în perioada în care am lucrat eu, salarizarea era nesatisfăcătoare, motiv pentru care aproape toți preferau să intre în subteran, știind că din cauza numărului insuficient al celor de la suprafață, de la atelierul mecanic sau electric, șefii erau forțați să îi folosească pe ei pentru a rezolva rapid și eficient problemele. Era un cerc vicios. Aveai nevoie de ei pentru a fi sigur că dai la timp în mină echipamente și utilaje scoase la reparat. Deci aceștia erau doar pe jumătate pontați fictiv, pentru că lucrau la mină, uneori poate chiar mai mult decât cei din mină, dar la suprafață. Și de obicei aveau grijă șefii lor să nu uite nici mina!
Dar venind mai aproape de zilele noastre, faptul că perimetrele intreprinderilor miniere sunt mai tot timpul lăsate fără firmă de pază, obligând conducătorii acestora să o organizeze cu personalul propriu, nu duce și aceasta la pontaje fictive? Știind că personalul de suprafață este total insuficient pentru activitățile curente, directorii sunt nevoiți să apeleze și la lucrători de subteran, sau mai ales la lucrători de subteran. Deci, pontaj fictiv. Nu? Aici riscul cel mai mare nu e să îți găsească omul la suprafață ci acela de a nu suferi vreun accident în confruntarea cu cei ce doresc să fure un lemn, un fier, un cablu. Și nu sunt puțini. Am fost martor la un accident de acest fel, cand un lucrător al firmei de pază, a luat o piatră fix in ochi. 😢Sau acela de a se produce un furt pe perioada când la pază ai avut oameni pontați subteran și să nu poți să le impuți paguba pentru neglijență. Si nu e vorba neapărat de imputare, ci de justificare, pentru a o putea scădea din contabilitate si din inventar. Complicat, nu?
E adevărat, în documen mai sunt nominalizate și alte categorii de lucrători, pe care nu știu cu ce sau cine să îi asociez. Vina mea! Spre exemplu cei doi studenți la zi. Nu se spune nimic de ei. Probabil că unii șefi, sătui să tot ponteze toți sportivii, cântăreții, zugravii, cizmarii, etc. au profitat de ocazie și și-au angajat și ei vreo rudă, pe care au ajutat-o. Nu dau cu parul, doar spun.
Cel de-al doilea document este mai scurt și prezintă consecințele nedorite ale descoperirii pontajelor fictive. Numai că vinovații ar fi trebuit căutați în altă parte. De aici probabil și amenințările celor incriminați. Nu știm cum s-a terminat daravela, dar sper că nu au plătit ei prejudiciul. Documentul e din 1989, vorbește despre un fotbalist, ceea ce arată că practica clanului sportivilor s-a perpetuat în timp. De altfel, așa s-a intamplat și după 1989, în același tandem, administrație, sindicate. Îl aveți mai jos. Nu tandemul, acela cu suișuri și coborâșuri s-a menținut până azi. Documentul.
Deci, după cum se vede, fără doar și poate, a existat și în Valea Jiului un clan al sportivilor. Înaintea celui din capitală. Erau periculoși și ei, dar în alt fel. Dacă erau căutați unde nu se găseau, erau periculoși pentru cei care confirmau că sunt sau au fost acolo. Adică la mină, în subteran. Și apropo, că tot s-a discutat zilele trecute despre oportunitatea finanțării echipei Jiul Petroșani din banul public. De la bugetul local nu e bine, angajați pe la întreprinderile miniere, iar nu e bine. Deci, cum o fi bine? Că până la urmă trebuie și sportivii să trăiască din ceva. Problema și atunci, ca și acum, nu este de unde sunt finanțați, ci faptul că nu sunt finanțați transparent. Mă rog, o dăm în altele și n-aș vrea.
Nu o să susțin ca am discutat despre toate tipurile de pontaje fictive. M-am limitat la ceea ce prezintă documentele și am întâlnit și eu în activitatea mea. Ar mai fi, știu, dar sunt chestii de care doar am auzit. Urâte din punctul meu de vedere. No coment!
Mai jos, o doamnă frumoasă care cântă la sitar, un vechi instrument indian. Anoushka Sahnkar este fiica unui legendar cântăreț la acest instrument și sora nu mai puțin celebrei Norah Jones. Sper să vă placă!
Referințe:
[1] wikipedia;
Sursa imaginilor:
1, 2, 3 – A.C.N.S.A.S., Fond Documentar nr. 8829, vol. 20, filele 84, 85;
4 – A.C.N.S.A.S., Fond Documentar nr. 5656, vol. 189, fila 9;