Cum am fentat eu sistemul în '89

Azi noapte un primar din Valea Jiului nu m-a lăsat să dorm. Ieșise de la ceva eveniment, o lansare de carte ceva (da, știu, destul de curios) și m-a văzut prin preajmă. Nu, eu nu fusesem la eveniment. Nici nu era cartea mea. Eram prin zonă. Și-a adus aminte că la un articol ceva mai vechi, lucrurile nu stăteau chiar așa cum le descrisesem eu. Era ceva legat de poțiuni, soluții, …. Cred că am scris un articol cu un titlu care să le cuprindă. Stați să văd! Nu, N-am scris. Dar nici nu are importanță. Oricum azi noapte mă uitam la primarul cu pricina cum îmi zice mie de una, de alta din articol și eu mă căzneam să-mi aduc aminte despre ce e vorba în el. Ceață totală! Logic până la urmă dacă nici articolul nu există, nu? De la un moment dat singurul meu gând concret era să-i ating calviția, ca să-mi poarte noroc. Și m-am trezit!

Acum, treaz fiind, m-am apucat să scriu tâmpeniile acestea veți zice. Na, ca tot omul. Unii scriu pe rețele fel de fel de comentarii, eu am ales Substack-ul și WordPress-ul să le chinui. Chinui desigur și rezistenți-mi cititori. Dar ca să vedeți că nu bat câmpii întru totul, vă povestesc azi o treabă din adolescență. Aveam amintitrile acestea păstrate într-un sertăraș al greierului meu și mai cârâiau câteodată, dar de curând mama a descoperit două documente care atestă ceea ce aproape devenise legendă.

Am prins vremurile când la liceu se intra și se rămânea cu examene. Treapta I și a II -a. Da, știu, sunt de o anumită generație. Euro III sau poate chiar II. Sau poate chiar non euro, că pe vremea aceea nu știam noi ce e aia. În treapta I, cu meditații la limba română (știu, nu se vede neapărat că am făcut vreodată intensiv gramatică), am intrat cumva într-o clasă de electrotehnică de 36 de copii, de la Liceul Industrial din Petroșani. Cea mai bună clasă, la paritate cu cele de informatică de la Liceul de Matematică - Fizică din același oraș.

Într-a X-a , ce o fi fost în capul meu(?), am devenit neîncrezător în capacitățile mele intelectuale (bine, aveam și motive destul de întemeiate dacă e să ne referim chiar și numai la corigența dintr-a IX - a. Ce contează că a fost la rusă?) Contează doar dacă vreți sau nu să citiți unde am scris despre asta, așa că vă pun link-ul.

Corigent la limba rusă. Colegii, episodul II

Așa că am hotărât că, decât să cad cu brio de la electro să dau eu singur și nesilit de împrejurări, la secția de Electricieni de mină. Se reducea numărul de la clasa de electro de la 36 la 30 cred, dar mișcarea nu a fost așa de bună pentru că cei picați de aici aveau toate șansele, în funcție de media obținută, să ajungă oricum la Electricieni de mină, dacă erau băieți. Și eu eram. Mă rog, asta e poveste pe scurt.

Am intrat primul, ce să vezi, la Electricieni de mină. Într-o clasă cu vreo 40 de băieți. Făceam la alt sediu orele, acolo unde este acum ”Colegiul Mihai Eminescu”. Profesorii mă știau majoritatea, așa că viața mi-a fost ușoară. Am ajuns cumva și responsabil UTC pe sediul acela, deși e blank în greierul meu de vreun carnet sau de vreo festivitate când am fost primit în UTC. Sau poate la UTC-iști nu se mai făceau, ca și la pioneri. Nu mai știu, pe bune. Cert e că am avut o săliță mică sub scară, unde aveam un magnetofon parcă și stația de radioficare pe liceu și puneam muzică în pauze. Eu așa îmi amintesc, dar e posibil ca asta să se fi întâmplat doar într-a XII - a după revoluție. Absențe însă am motivat la greu la toți colegii și înainte de asta. Profesorii îmi dădeau de multe ori cu încredere catalogul să-l duc în Cancelarie după oră, dacă ei nu aveau drum pe acolo. Mă opream un pic sub scară și aranjam să fie bine, să nu fie rău oricui avea nevoie, inclusiv mie. Nu săream calul niciodată, dovadă că nu s-a prins nimeni niciodată. Sper că s-a prescris. Ar fi culmea să nu, după ce acum se prescriu chiar și faptele de corupție, adică furtul banului public sub o forma sau alta.

În această minunată atmosferă am fost contactat de domnul Brândău, (Dumnezeu să-l odihnească!), fostul meu maistru de practică din clasele a IX - și a X - a. Pun mai jos o poză cu el, dintr-un tablou de-a XII - miniaturizat. Nu e prea bună dar merită o evocare, chiar și așa. Om bun era!

Avea nevoie de un băiat - și eu eram după cum am mai spus, să-l pregătească și trimită la Concursul pe meserii. Ăsta era un fel de olimpiadă la materiile de practică. Nu aveam nimic de pierdut așa că am acceptat. Inițial mi-a spus că va fi o fază pe municipiu (pe atunci Petroșaniul era municipiu și cuprindea toate orașele Văii Jiului inclusiv Lupeniul care avea secție de electricieni de mină), urmată dacă mă calific, de una județeană. Existau licee cu secții de profil și pe la Brad, dacă nu și la Deva. Dacă mă calificam și de la județ, puteam ajunge la faza națională, dar cine se gândea așa departe.

Nu îmi mai amintesc cum a decurs pregătirea. Nici ce făceam la practică într-a XI - a și a XII - a. Într-a IX - a și a X - am sudat într-o veselie panouri metalice pentru bandajarea lucrărilor miniere subterane, care erau apoi vândute cred Combinatului. Eram doar la clasa de electrotehnică, nu? Trebuia să știu suda. :))

Deci practica din treapta a II - a blank. Habar nu am ce făceam. Poate chiar am fost scutit de ea date fiind circumstanțele concursului pe meserii. Pregătirea o făceam la atelierul de la sediul nou, cel în care făcusem treapta I și parcă era vorba de realizarea la bancul de lucru a diferite circuite electrice ce cuprindeau contactoare, transformatoare de mică putere, siguranțe, etc. Aveam conductori de cupru și cu ajutorul lor le conectam între ele. Ideea e că la final trebuia să funcționeze ceva acolo. De abia atunci era treaba bună. Nu mi-a fost foarte greu. Tata era maistru energetic și pe acasă cam toate le repara singur. Așa că nu o dată mai șurubărisem și eu pe lângă el.

Când se apropia faza municipală am fost anunțat că nu se mai ține. La fel și la cea județeană. Cred că s-a convenit pe județ să se trimită cei selectați de licee direct la faza națională, adică cea pe minister, pentru că genul acesta de competiții erau sub tutela ministerului de resort. Cazul nostru, Ministerul Minelor.

Așa se face că la un moment dat am plecat cu un autobuz/autocar plin ochi la Bălan, în județul Harghita, unde se ținea faza națională. Acolo era o exploatare subterană de minereu de cupru, dacă îmi amintesc bine. Mă rog, atmosferă faină, cântece, joc și veselie. Autocarul era plin pentru că (așa bănuiesc acum), se țineau tot acolo concursurile și pentru celelalte secții de profil minier, lăcătuși, mineri, prepratori, etc. Habar nu am. Dar sigur nu toți din autocar mi-au fost rivali în competiție. Cred că am avut unul de la Lupeni și unul de la Brad. Cam ăștia eram floarea județului la electricieni de mină din acel an. :)) „Crème de la crème”!

Cazați la internatul liceului din localitate, am avut program bine stabilit, cu excursii, discotecă, etc. Am avut desigur și profesori cu noi dar nu mai știu cine. Se prea poate ca domnul Brândău să nu fi fost, pentru că, așa cred, mi-aș fi adus aminte. Or fi fost de la alte licee. Mă rog, nu are importanță. Ideea e să vă spun cum am fentat eu sistemul aici.

Proba teoretică a fost prima. Habar nu mai am ce subiecte am primit dar cu ce mai citisem și cu talentul de a dezvolta un subiect plecând chiar și de la o virgulă, talent care mă urmărește din fragedă pruncie, m-am descurcat.

A doua zi, proba practică. Se dădea în atelierul liceului unde erau vreo câteva bancuri de lucru. Se intra pe rând. Se aștepta afară. După ce au ieșit primii am înțeles că cerințele erau mult superioare pregătirii mele. Nu făcusem cu domnul Brândău așa ceva. Șoc și groază. exagerez desigur. eram pe atunci de o indolență…. Nu cred că-mi păsa foarte tare. Întâmplarea face ca la un moment dat, înainte de a fi strigat să intru în atelier, mă nimeresc lângă un pui de maghiar de la Bălan. Acestuia îi tot spunea ceva în limba lui Petőfi Sándor. Era maistrul lui, cred. Și pentru că nu vorbea în versuri ca poetul ci se exprima destul de simplu, mulțumită perseverenței părinților și bunicii mele, în primii ani de viață, am înțeles câte ceva. Adică, ce spun eu câte ceva. Am înțeles cum se face circuitul lui pește prăjit ce mă aștepta pe banc, în atelier. Mulțumit de mine, m-am îndepărtat ca să nu creadă cei doi că ascult ce vorbesc, nu înainte însă de a le spune ”Köszönöm szépen”. Drept e că a început instantaneu să și miroasă nasol acolo, pentru că făcuseră ochii mari cât cepele. Se uitau de parcă făcea socoteala dacă merită să se mire. Acum de nu o fi bine scris maghiară, nu e vina mea pentru că eu chiar nu am știut vreodată să scriu. Perseverența persoanelor iubite susmenționate a slăbit o dată ce eu am fost instituționalizat. De unde până la a merge la grădiniță știam doar câteva înjurături uzuale și nevinovate în limba română, după ce am început grădinițe și scoli, lucrurile s-au inversat.

A doua zi am fost duși în excursie și pe drum una din profesoare a zis ceva de lucrările corectate. Am avut impresia că citase ceva din a mea, dar poate mă înșel. Deși nu cred. Chiar cred că impresionase. Doamne ce am mai bătut câmpii. Sigur a ieșit în evidență. Urma să vedem dacă în mod pozitiv sau negativ. La proba practică fusesem top.

Ultima zi ne găsește adunați toți în sala Casei de cultură din Bălan. O fi fost altă sală, dar semăna mult cu cea de la noi, din Petroșani. Avea loc decernarea premiilor. Nu mai știu cu ce au început dar sigur nu cu mine. Cred că au trecut premiile și nu mai speram ceva. De fapt nu speram neapărat ceva. Am fost, am făcut cât de bine m-am priceput. Asta e. Nu cred că spera cineva ceva de la mine. Eram totuși o țară întreagă acolo. Și totuși, la un moment dat se acordă mențiune specială sau ceva de genul acesta și subsemnatului. Din păcate nu mai am diploma. Am primit și o gentoacă de piele maro, urâtă cu spume. Am folosit-o ani de zile ca geantă de scule la Dacia alor mei. Chiar avea nevoie. Dacia zic. Geanta o fi sperat la ceva mai de soi dar nu era pe gustul nici unui membru de familie.

Am în schimb, așa cum am spus la început, dovada că nu vorbesc, vorbe. deși uitându-mă acum pe dovezi și văzând consemnată o dată sunt un pic bulversat. Se pare că toată treaba a fost în 1989. eu credeam că în 1988. dar ce contează. Vă pun dovezile mai jos, să nu ziceți că-s mincinos. Uite așa am fentat eu sistemul în 1989. Nu că-s mândru. Dar până la urmă, nu am luat premiul nimănui. Eu am impresia că au inventat unul pentru mine. Să le dea Dumnezeu sănătate!

Primarul nu mai știu ce face.