De ce nu m-am făcut salvator miner I

Eram de ceva vreme măsurător de gaze la Mina Vulcan. Adică specialist control aeraj și securitate minieră, că aceea era denumirea oficială. Neinspirat de altfel, pentru că ce specialist poți fi, venit de pe băncile școlii cum eram eu? Nici când am ieșit la pensie nu m-am considerat, darămite atunci. Și când îi mai auzeam pe unii că au făcut sau vor să facă, carieră. Ho bre, că noi suntem cu mineritul de subteran, de unde carieră? Mă rog…

Ideea e că prin ‘97 - ‘98 eram măsurător de gaze. Mina era mare pe atunci. Vreo patru sectoare de producție, cred că eram lejer 2000 de angajați dacă nu mai bine. Ideea e că erau multe locuri de muncă de controlat, că aia era treaba mea. Bine, după ce stăteam să fac asistență la intrarea și ieșirea personalului, cum v-am mai povestit în

Romică și Costică și-un pic de apică

Afară de câteva abataje frontale clasice, cu susținere cu stâlpi hidraulici și grinzi și cred că unul sau două abataje cameră, susținute integral în lemn, mina era împânzită cu abataje tip SCRI (surparea cărbunelui și rocilor înconjurătoare). Acum, ce zic eu împânzită? Împânzită a fost peste vreo doi ani, când numai din acestea erau.

Metoda asta era sublimă pe hârtie și coșmar în teren. A fost aplicată pentru că se reduceau simțitor consumurile de materiale, față de abatajele cameră și chiar și față de cele frontale și teoretic se extrăgea mai mult cărbune într-un timp mai scurt. Se consuma, e drept, doar lemn, susținere metalică (care era refolosită de câte ori se putea) și materii explozive. Deci costurile pe tonă erau mai reduse. În teren însă nu se respectau o groază de lucruri. De la panta inversă pe care ar fi trebuit să o aibă galeriile pentru ca după finalizarea unei secțiuni de abataj să se poată da înnămolire și până la distanța pe verticală dintre cotele la care trebuiau săpate aceste abataje. Spre exemplu metoda cadru, adică documentul după care se executau aceste lucrări, prevedea ca distanța pe verticală între două abataje să fie de 10 m. Asta pentru a facilita descărcarea graduală a cărbunelui din spațiul acesta, cu un grad de recuperare cât mai bun. Sper să nu mă înșele memoria dar cred că am avut la Vulcan și de trei ori pe atât - neoficial, desigur. De aici rezulta cărbune sfărâmat care nu ajungea să fie evacuat, rămas în spațiul exploatat și nenumărate focuri de mină. V-am mai povestit eu pe aici pe blog, m-am simțit o perioadă pompier, nu inginer. Și aerajul era defectuos. Coloane de aeraj parțial din tuburi metalice, multe și neetanșe, turtite din cauza presiunii miniere, ramificate,… un coșmar. Dar mă opresc aici cu lecțiile despre minerit că doar v-am spus, nu-s specialist.

Într-o noapte, în baza planului înclinat Bechia, la un abatj de genul acesta, parcă nr. 2, bl. IV, orizont 310 - dacă-mi amintesc bine, făcându-mi controlul, sesizez la un dig de ciutaci ce închidea o lucrare din acest abataj o țârucă de iz de fum. Dau cu nasul prin preajmă și mă edific fără urmă de tăgadă. Sparg o fiolă de monoxid, iau o probă cu pompa Drager din dotare, moștenită de la înaintași și am și dovada.

Nu mai știu cât era, dar era. Chestia e că în curentul de evacuare, amestecându-se cu cel refulat de coloana de aeraj nu se simțea nimic. Digul era la circa 5 metri de o intersecție pe unde circula acest curent. Adică era în “fund de sac”, așa cum obișnuim să spunem ăștia de muncim nu gândim, aerisit prin difuzie. Apropo de muncim, nu gândim. Nu mai știu contextul dar cred că într-un schimb de păreri cu d-na dr. fotograf https://substack.com/@crinaprida, pe aici pe Substack sau pe Fb, am ajuns la concluzia că se poate și mai rău. Există categoria care nici nu muncește, nici nu gândește. De n-o fi fost cu ea, să mă ierte!

Iau legătură cu șeful de schimb și îl conving să-și ia oamenii și să evacueze abatajul împreună cu mine. Ne oprim la stația trafo, chiar lângă bandă, la vreo 100 de metri de abataj, în curent de aer proaspăt. Sun la dispecer, anunț daravela, anunț cfl-istul de la producție și maistrul ce-mi era șef pe schimbul acela, trezim pe toată lumea. :)

În scurt timp ajung la mine maistrul meu cu un coleg, măsurător și el. Mergem la dig. Mirosul se simțea mai bine. Colegul venise cu un aparat multigaz. Erau cam noi și puține la mină. Îl agăța undeva la tavan, în fața digului ca să măsoare și se retrage in aer curat, pentru că deja nu se mai putea sta mult chiar în față. La cum se simțea deja mirosul de fum mă gândesc că focul e aproape și le zic să stingă un pic lămpile să vedem dacă se vede pe undeva jar. No, după ce am zis și-am stins s-a văzut limpede că vreo doi butuci din dig ardeau mocnit. Lumină așa ca-n sobă, când n-ai mai pus nimic pe foc câteva ore bune. Era prima dată când vedeam așa ceva în mină și am vrut să împărtășesc cu maistrul și colegul meu dar nu mai erau. Nici nu știu când au dispărut, că a durat doar câteva secunde. Lăsaseră și aparatul și pe mine și tot. L-am luat și am plecat și eu spre aer proaspăt, spre Stația trafo. Nu i-am ajuns din urmă.

Ce era bine în toată tărășenia asta era că metanul n-a avut chef de noi atunci. Își lăsase niște procente subunitare prin zonă, să nu uităm că suntem totuși într-o mină de cărbune.

Ajuns la “club”, în stație, toată lumea chibița. Maestrul meu vorbea la telefon, ridica gradul de alarmare și zicea chestii pe care le-ar fi făcut sau le va face, numai el știe când. Oamenii de la brigadă își mâncau suplimentul înainte de a se duce la ceva transport de materiale unde-i redistribuise inginerul lor, colegul meu plecase către alte locuri de muncă mai puțin agitate în acea noapte. Deși la întoarcere de la dig simțisem fumul și pe zona pe care se evacua aerul viciat din abataj, am zis că până vin salvatorii nu putem să stăm cu mâinile în sân, să ia foc digul. Am mai fost de vreo două trei ori prin zona și am mai udat cu furtunul cu apă de la coloana de apă industrială. Cu coloana de înnămolire nu mai știu de ce, nu s-au mișcat colegii de la aeraj. Poate că erau pe traseu pentru cuplări. Nu mai țin minte. În vreme aceea sectorul aeraj avea doua raioane distincte, cu maiștri /ingineri cfl pe fiecare raion și fiecare schimb. Al meu nu avea treaba cu înnămolirea dar probabil își anunțase colegul. Nu mai știu. Cert e că până la venirea salvatorilor am tot mers și am tot venit la și de la digul lui pește prăjit, ba să mai dau cu apă, ba să mai iau o probă de gaze, de mi se cam urâse. E drept că ajuns acolo puteam sta într-o zonă unde nu respiram monoxidul acela, ci aerul venit din altă aripă a abatajului, care era ok. Era palpitant , e drept, dar și foarte solicitant. Traseul era nasol. Galerii joase pe care trebuia să mergi cocoșat bine, materiale peste tot, de pe la jumate, unde traseul se intersecta cu un plan înclinat pe unde ieșea aerul viciat, mai luai în freză și ceva miimi bune de monoxid. Ba pe deasupra, aproape de stația trafo era un ventil pe coloana de aer comprimat, montat total neinspirat, de care dacă uitai făcea el cumva de imediat îți amintea. Am dat un cap în el odată, de nu că mi-a sărit casca, da’ mi-a dat capul pe spate de-am crezut că mi-l adun de jos. E drept că venisem și eu lansat. M-a pus în fund, nu alta. Mă rog, cred că nu e om să fi trecut pe acolo și să nu-l ia măcar o dată.

Deci alarma să fi fost dată pe la ora 1:00. Cam atunci am scos oamenii din abataj. Pe la 4:00 cred, sosesc salvatorii. Șeful de stație, un dispecer, un inginer topograf și nu mai știu, cred că încă unul. Șeful de stație nu mai știu ce era la mină dar sigur nu era lucra la acel sector. Dispecerul știa teoretic locurile de muncă dar nici el nu le prea călca, inginerul topograf așijderea. Ajung ei la Stația trafo, le dau ultimele informații și normal că vor însoțitor, să nu se piardă. Mă oferă maestrul meu de la aeraj care nu se mai mișcase de acolo de la faza cu jarul: “Popa du-te cu salvatorii!” Atent la ventil, o iau înainte și ei după mine. Pe la jumatea traseului, când ajungem la planul înclinat, îl aud pe șef: “echipă stai!” Disciplinat mă opresc și eu. “ Verificați-vă aparatele!” Fumul era de-acum vizibil bine. Miimile băteau deja, cred, spre sutimi. Mi-am zis că de-aici se duc doar ei cu aparatele în funcție și muștiucu-n gură.

Am avut dreptate doar parțial. I-a pus să și le pună, și l-a pus și el, după care înainte de-aș îndesa muștiucu’ între buze, mi-a zis să o iau din nou înainte. Nu știu cât monoxid inhalasem până la acea oră, dar sigur îmi afectate judecata, pentru că deși contrariat, m-am dus cu ei până la dig. Eu slobod, ei respirând aer adus de-afară. No, după ce-am arătat digul, furtunul cu care îl tot stropisem, în speranța că găsesc drumul spre ieșire i-am lăsat să-și câștige pâinea cea de toate zilele, care era mai albă ca a mea. Mult mai albă!

Nu mai țin minte, dar cred că cel puțin o migrenă am avut în ziua aceea, de la monoxidul de carbon inhalat. Nu mai știu dacă era prima dar cu siguranță nu avea să fie ultima. În principiu suportam destul de bine concentrații destul de mult peste limitele admise. Era încă în perioada în care limita maxima admisa la noi era de 4 miimi. Cu adoptarea noii legi a securității muncii, limita aceasta s-a înjumătățit. Noi eram pe atunci, cred, pe model sovietic. Încă se construia pe aceste meleaguri, sau mă rog sub ele, omul nou. Om pe care “nu-l fac” 4 miimi de monoxid de carbon. Ăia din vest, occidentalii, erau mai domnișoare. Ca și salvatorii veniți să rezolve situația. Echipă stai!

Deci cam asta ar fi. Las mai jos două piese. Una despre un oraș minier, compusă de U2 acum ceva ani. Pe când și una despre Valea Jiului? Cred că merită. Și una despre cea mai frumoasă zi, chiar de a fost noapte și nu cea mai frumoasă noapte. Ambele piese sunt vechi, ca și întâmplările mele și asta de v-am povestit-o a fost pe la începuturile ”carierei” :)), când vorba domnului Andrieș, ”nu mă puteai minți.” Nici acum nu pot. Dacă se-ntâmplă cumva să își aducă aminte cineva altceva, nu e cu intenție. Memoria-mi joacă feste, poate. Salvatorii mineri sunt niște oameni minunați, dârji și neînfricați. Nu e vina lor că ăsta a fost primul meu contact cu ei și nici că l-am ținut minte, uite, aproape 30 de ani. Noroc bun s-aveți că poate am și eu și mai dați un clik și pe butonul de subscribe de sub piese!