Fanarioții
O mini teorie despre păstrarea teritoriului Moldovei în 1812, tocmai pentru că fanarioții nu au dorit să piardă unul din scaunele de domnie ale Țărilor Române
Data publicării originale: 18 septembrie 2024.
Este încetățenit în mentalul colectiv, încă din școală, că epoca fanariotă a fost una care a adus numai neajunsuri celor două țări românești și locuitorilor lor. Că lucrurile nu au stat tocmai așa, au început să ne dezvăluie istoricii, mai mult în lucrări de după 1990. Asta nu pentru că au lipsit informațiile înainte de această dată, ci pentru că istoriografia românească din perioada comunistă era una aparte. Pe de o parte explica fenomenele istorice din punctul de vedere al luptelor de clasă – deci clasa dominatoare, mai ales dacă era străină de neam, era aprioric rea. Iar pe de altă parte, perioada 1711 – 1821 corespunde expansiunii Rusiei țariste în această parte Europei și nu numai – deci era exprimarea clară a imperialismului, ceea ce nu se potrivea cu doctrina frăției proletare , chiar și în forma ei ipocrită de frate mai mare și frați mai mici.
Chiar dacă se recunoaște că au existat și domnii fanariote reformatoare, vezi un Constantin Mavrocordat, care a abolit iobăgia în Țara Românească, în 1746 și apoi în Moldova, în 1749, sau un Alexandru Ipsilanti, care a încercat reforme administrative fără precedent, părerea generală, corectă în parte, este că domnitorii fanarioți considerau Țările Române o afacere, care ar fi fost bine să fie una profitabilă. De altfel de cele mai multe ori, alaiul cu care veneau să își ocupe scaunul de domnie era constituit pe lângă membrii de familie și apropiați și de creditorii care îi împrumutaseră pentru cumpărarea acestuia.
Majoritatea domnilor fanarioți au provenit din rândul dragomanilor, sau din cercurile lor de influență, aceștia fiind translatori oficiali ai administrației otomane. Din 1673 și până în 1821 acești dragomani au provenit doar din rândurile grecilor din Fanar, cartierul Istanbulului, în care se afla și Patriarhia ecumenică.
Revenind la Rusia, interesele minime ale acesteia în zona Țărilor Române, deloc ascunse, erau stăpânirea gurilor Dunării și a litoralului Mării Negre. Pentru aceasta Rusia și Imperiul Otoman au purtat numeroase războaie, prima extinzându-și în detrimentul celei de-a doua, treptat teritoriul. În plus, la începutul secolului al XVIII-lea, aceasta avea deja formată doctrina de ocrotire a slavilor ortodocși din peninsula Balcanică și implicit din Imperiul Otoman, ca un argument în plus pentru extinderea teritoriului și a pretențiilor sale.
Citind de curând cursul reputatului istoric Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București în anii 1942-1943, am descoperit un nou element demn de luat în seamă, dacă nu chiar și de apreciat vizavi de domniile fanariote.
Astfel, în urma unui nou război între Rusia și Imperiul Otoman, început în 1806, armatele rusești ocupă din nou Moldova și Țara Românească. Deși otomanii sunt înfrânți în două rânduri, la Ruse și la Slobozia, conjunctura internațională care implica iminenta invazie a Rusiei de către armatele lui Napoleon, obligă pe aceasta din urmă să prefere negocierile de pace.
Acestea încep la Giurgiu în octombrie 1811 și continuă la București, unde vor fi și încheiate, în mai 1812. A fost o târguială pe teritoriile pe care Rusia să le anexeze, atât în zona Țărilor Române, cât și la est de Marea Neagră, în Caucaz. În prima fază, în zona ce ne privește, pretențiile acesteia erau întreg teritoriul provinciilor Moldova, Valahia Mare și Valahia Mică (adică Muntenia și Oltenia, formând Țara Românească), Dunărea urmând a fi granița comună a celor două imperii.
Cum turcii nu a fost de acord cu pretențiile prea mari ale rușilor și cum timpul (ținând cont de iminenta invazie franceză) le era dușman celor din urmă, s-a ajuns în forma finală la anexarea doar a Moldovei de dincolo de Prut, numită de atunci Basarabia (până la acel moment numele de Basarabia era purtat doar de zona de sud, care dădea acces la gurile Dunării, zonă numită de turci Bugeac). Este știu însă, că o etapă intermediară a negocierilor a reprezentat-o și anexarea Moldovei dintre Nistru și Siret, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei.
Revenind acum la cursul domnului Brătianu, am remarcat un lucru pe care, cel puțin eu, nu îmi amintesc să îl mai fi găsit expus în altă parte. Astfel, domnia sa, în baza a două lucrări de data mai recentă și mai puțin luate în seama de istoricii[1] (la acea dată), ne spune că oferta intermediară a cedării Moldovei dintre Nistru și Siret a fost făcută prin vocea marelui vizir Laz Aziz Ahmed Pasa, șeful negociatorilor otomani, cu condiția ca rușii să nu aibă pretenții teritoriale în Caucaz. La aceasta însă se opune vehement marele dragoman, prințul fanariot Dumitru Moruzi și susținătorii lui. Și aceasta nu pentru că ar fi avut aspirații naționale de apărat. Motivul pare să îl fi reprezentat unul cât se poate de pragmatic și mercantil. Teama că odată pusă granița pe Siret, s-ar fi pierdut capitala Iași și ar fi pierdut fanarioții un scaun de domnie. Odată cu acesta s-ar fi pierdut implicit și veniturile ce se putea obține pe seama lui[2].
Iată cum, lăcomia rușilor, care insistau cu anexarea unor teritorii la capătul estic al Mării Negre, în Caucaz – pentru că nu au renunțat la ele nici în momentul oferirii graniței pe Siret, și ambițiile de mărire și de îmbogățire ale fanarioților, putem spune că au salvat aproape, trei sferturi din Moldova de la anexarea de către Rusia țaristă.
Cum ar fi sunat atunci Ordinul de zi către armată, din 22 iunie 1940, al mareșalului Ion Antonescu? Soldați, vă ordon, treceți Siretul?
Glumesc, desigur. Istoria nu se studiază cu dacă și parcă și nici cu poate. Se studiază însă pentru că, poate învățăm ceva din ea. Dumnezeu știe! Noi însă, e bine sa fim perseverenți. Nu vom fi niciodată deștepți, dar ar fi bine să nu trăim proști!
[1] Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre – Curs, Facultatea de Istorie și filosofie, Universitatea București, 1942 – 1943, p. 295 - 16.09.2024
[2] Ibidem, pp. 288 – 304