Fără cuvinte

Astăzi mi-ar fi plăcut să scriu un articol fără cuvinte. Oare există așa ceva? Mi-ar fi plăcut să existe. Să pun literele aici aiurea, fără nici o noimă, cuvinte fără legătură unul cu altul, să se scrie singure, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, cum or vrea ele. Ce s-ar fi înțeles din toate acestea, Dumnezeu știe!

Mi-ar fi plăcut să nu existe miercurea asta, să nu am nici un articol de scris, să nu trebuiască…. Dar chiar trebuie? Nu, nu trebuie nimic. Nu scriu decât pentru că îmi face plăcere și pentru că sper să fac cunoscută mai bine zona Văii Jiului și oamenii ei. Dar azi, prins cu mult prea multe, aproape că nu aș fi scris nimic. Deși, dacă stau și mă gândesc bine, de când am început să o fac, parcă e mai bine.

Nu aș fi scris pentru că azi nu-mi face plăcere. Prins cu grijile lumii acesteia, azi m-aș fi lipsit. Azi e una din zilele acelea când trebuie. Mai sunt și zile sub semnul acestui verb. Cu cât mai puține, cu atât mai bine. Dar câte ne dă Dumnul, numai El știe.

Și după ce voi fi terminat ceea ce am început, voi ajunge la concluzia că mai bine nu aș fi făcut-o. Bine, nu doar azi!

Ajung din ce în ce mai des la concluzia că viața e un fel de loc public în care nu contează nimic cu adevărat. Apropo de loc public îmi amintesc ca prin anii 2000, când a întrat în vigoare legea ce interzicea fumatul în locuri publice, nu o prea lua nimeni în serios. Așa se face că într-o zi, după un schimb de șase ore în subteran, mă aflam în baie, cu alți doi ingineri. Ambii mai în vârstă și mai vechi decât mine la mină, unul însă cu totul din alte generație.

Acum, ca să înțelegeți contextul, după șase ore petrecute la vreo 300 de metri sub pământ, în frig, curent, poate ud, depunând un efort fizic mai mare ca la suprafață aproape la orice mișcare banală, inclusiv la mers, cu creierii făcuți și ei varză de sutele sau poate miile de interacțiuni și conexiuni pe care trebuie să le faci pentru ca toți cei pe care îi coordonezi să-și facă treaba și să jungă sănătoși la casele lor, odată ajuns în baie, fie ea și vai mama ei cum era și baia inginerilor de la Vulcan, ai un moment de respiro, de odihna, de căldură. Ești un pic în relax. Primul meu șef de sector de la aeraj, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: “cel mai fain moment la mină, e când te piși sub duș”. No, chiar de nu o faci, cam asta e sentimentul odată ajuns în baie. De relaxare. Scurtă dar relaxare. Scurtă pentru că trebuie să te pornești mai departe. Rapoarte scrise, rapoarte verbale “face to face” cu șefi mai mari sau mai mici”, mai căpcăuni sau mai înțelegători, mers la dispecer, la statia telegrizumetrică, etc.

Dar să ne întoarcem în baie. Era împărțită în mai multe cabine în care ne schimbam și aveam rafturi pt hainele de servici și cuiere pentru cele de acasă. Aflat singur într-una din ele, mă pregăteam să intru la duș. Pipi făcusem deja la toaletă. :) În cabina vecină cei doi colegi sosiți și ei din mină. Unul mai în vârstă, cu părul alb și multa experiență în minerit, fost șef de sector investiții, mazilit pe nedrept de un director care nu cred că-i ajungea nici la degetul mic din punct de vedere profesional, doar pentru că putea, așa cum de nenumarate ori se întâmpla în minerit la acea vreme. Celălalt mai tânăr, putând să-i fie copil, crezând că știe și ce nu știe. În timp ce se dezbrăcau să intre la duș cel tânăr mai încerca o conversație dar se vedea clar că nu i se raspundea cu același aplomb. La un moment dat, odată cu mirosul fumului de la o țigară aprinsă ajunge la mine și întrebarea, “domnu’ Lupaș, nu știți că s-a interzis fumatul în locuri publice?” La care, fără să se atace de fel, domnul Lupaș îi răspunde hâtru, mult mai tânărului și ușor obraznicului său coleg, “ apăi Sorine dragă, unde ai mai văzut tu loc public unde să stai în p…a goală?” Probabil domnul Lupaș se dezbracase deja și înainte de a intra la duș își termina țigara așezat pe banca de lemn din cabină, incercând să se gândească la ale lui. Inutil să vă mai spun că Sorin a rămas fără replică și a intrat la duș ca să scape și de fum și de rușine, de-o fi avut.

Deci așa o fi viața? Ca un loc public unde nimănui nu-i pasă de celălalt? Poate că nu. Poate că greșesc. Dar cu siguranță nu greșesc când spun că iubirea de aproapele e un deziderat neîmplinit. E poate cea mai mare nerealizarea a mileniilor creștine. Nu suntem în stare să ne înțelegem și să înțelegem de nenumărate ori omul de lângă noi, persoana dragă, rudele, prietenii, ba mai mult, persoanele cărora le datorăm chiar viața. Să-i înțelegem, nu să-i iubim! Nu le acceptăm neputințele, deciziile, părerile. Nu reușim să le înțelegem. Nu le acceptăm părerile. Avem mereu impresia că doar noi avem dreptate. Că trebuie să facă, să zică sau să gândească exact ca și noi. Dacă nu, ne devin dușmani. Deci unde e iubirea? O fi și ea în locurile publice unde stăm goi, cu noi înșine, fumând dintr-o țigară imaginară care nu se mai termină. O fi acolo, dar nu între oameni. Pentru că dacă ar fi între ei nu ar mai exista nici războaie, nici arme. Nu ar mai exista urlete și violențe. Nu ar mai exista mame ucise sau prunci nenăscuți, tați care pleacă la război și copii care nu se mai întorc. E clar, iubirea o fi în piață, în locuri publice unde oamenii încă se străduiesc să pătrundă. Căiile de acces sunt încă blocate de patimile și neputințele noastre. De noi înșine. Dar să nu deznădăjduim! Să zicem asemeni Sfântului Efrem Sirul acum vreo 1700 de ani,

“Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale.

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Crăciun fericit și cu iubire!