Precoce de mic. Numai acum cu blogul… Istorii mai personale.

Data publicării originale: 11 martie 2025.

Mă uit uneori la alte bloguri, tot pe WordPress și constat că arată mai bine și sunt mai prietenoase. La mine citești articolul lansat recent și pa. Dacă vrei să mai dai de altele, ai de ”pedalat” la vale cam cât o zi de post, acum că s-au și adunat peste 40 de articole. Partea proastă e că nu știu să aduc modificările necesare, să am o rubrică de articole recente, o arhivă, o căutare, un top articole, etc. și mă cam frustrez pe astă chestie. Mai ales pentru faptul că până aici am făcut totul singur, având indicațiile de la cursul de Istorie digitală din facultate, așa cum am și scris la rubrica ”Despre mine”, din Meniu. Hai că vă pun eu link-ul, că la cum arată blog-ul mi-e teamă că nu o să găsiți. :)) În plus, sunt conștient că dacă tot amân primenirea, va fi mai greu de făcut, datorită materialului acumulat. Ar fi câteva soluții.
Să o las baltă nr. 1 – adică să nu mai scriu pe blog. Pa! Mă bucur că ne-am cunoscut, m-am simțit bine scriind cele de pe aici dar orice lucru are și un sfârșit.
Să o las baltă nr. 2 – adică să scriu în continuare în formatul acesta. Există în acest caz, pe lângă dezavantajele expuse mai sus, riscul să nu mai țin minte teme și materiale tratate și să le reiau. Pentru cititorii fideli (câți or fi, le mulțumesc) și cu memorie mai bună decât a mea, ar fi cred, un prim semn de demență. Deja vă spun sincer, mă tem de aceasta. De repetarea temelor și a materialelor, nu de demență!
Soluția nr. 3 este să aduc modificările cuvenite blogului. Eu nefiind în stare fără ajutor, am norocul că s-au oferit două persoane să mă ajute. Le mulțumesc anticipat! Dar rămân la fel de frustrat pentru că sunt conștient că au și ele problemele lor și timpul limitat. No, om vedea ce o fi. Până una alta, continui așa, adică, ”o las baltă nr. 2”. Sper să nu mă repet cu nimic. Oricum, nu fac copy paste. Deci dacă recunoașteți a fi citit ceva din cele scrise pe aici mai înainte, sigur nu va fi în aceeași formă.

Spre exemplu, nu mai țin minte dacă v-am spus cum chiuleam eu de la școala de muzică prin clasa a șasea sau a șaptea. Am văzut de curând poza asta de mai jos și mi-am amintit.

Plecam de acasă dimineață, în funcție de orarul de la Școala de Muzică. Ore la generală aveam de după-amiază. Și cred că vreun trimestru întreg, mă înființam la bunul meu coleg de clasă și prieten Attila Nyulaș. Părinții lui lucrau amândoi de dimineață, așa că era liber la el. Ascultam canalul 3 de la Radio România, unde se mai scăpa ceva muzică occidentală, mai făceam teme, dacă mai aveam de făcut și jucam fotbal cu jetoane. Cu puțin timp înainte de a trebui să ajung acasă de la pian sau teorie muzicală, îmi luam catrafusele și plecam. Bunica mea, draga de ea, care între timp venise la noi, să imi dea de mâncare înainte de a pleca la cealaltă școală, îi spunea mamei când se întorcea de la servici, că totul a fost ok. Sebi e cuminte, a venit de la pian, a mâncat, și-a făcut ghiozdanul și a plecat la vreme. Cel mai oropsit din toată afacerea era Attila, care ar fi dorit poate, în unele dimineți, să doarmă mai mult. Erau situații când aveam pian sau teorie de la ora 8:00. Dar nu-i nimic, meciurile acelea l-au ajutat, pentru că a ajuns sportiv de performanță. E drept că handbalist, nu fotbalist, dar parcă mai contează. Pun mai jos o poză cu echipa la care joacă și acum, an de an, la ceva campionate mondiale pentru old boy. El e numărul 5. Salut Attila! Pentru cât te-am chinuit în trimestrul acela, meriți scuzele mele târzii.

Dar ce vreau să spun cu asta? Că eram precoce de mic. Găseam mereu soluții la problemele pe care le întâmpinam. Numai acum cu blogul nu mă mai descurc.☹️ E adevărat că aproape de sfârșitul trimestrului, țin minte ca și cum ar fi fost ieri, a sunat într-o seară telefonul și a răspuns mama. Era directoarea Școlii de Muzică și Arte Plastice din Petroșani, care se interesa de soarta mea. Atunci a ieșit adevărul la iveală. Nasoală seară! După faza asta m-am mai dus o vreme la pian, dar în vacanța dintre a șaptea și a opta mi-am rupt mâna stângă urât, cu operație, placă de titan (valoare), ceea ce a dus la abandonarea definitivă a cariere mele de pianist. Dacă stau acum să mă gândesc la performanțele mele, cred că aș fi putut continua cu măna dreaptă. Oricum nu reușeam să le coordonez prea bine. 😂 Bine că nu i-a venit nimănui ideea! Așa că în familie am avut un pianist autodidact (tata – Dumnezeu să-l odihnească! – care a făcut Școala Populară de Artă dar acolo a studiat chitara), un pianist cu diplomă de absolvire a opt clase de pian – sora mea și un ratat care nu a reușit să termine nici măcar opt clase. V-am spus, precoce de mic. Numai acum, cu blogul…

Să vă mai spun una, ca să vă conving. Sunt din generația crescută cu cheia la gât. S-a întâmplat însă uneori să nu avem toți patru cheie făcută. Eu, mama, tata și sora mea. Așa că trebuia să aștept în casă până venea careva, ca să pot ieși la joacă, pe lângă bloc. Cred că eram în clasa I sau a II – a. Pentru că mă ardeau tălpile să ies afară și pentru că învățasem să scriu (ceea ce la prima vedere poate părea un avantaj), am întocmit repede un bilețel, pe care după ce am închis ușa pe dinafară, l-am vârât între dânsa și toc, la vedere. Cheia am lăsat-o sub preșul din fața ușii, exact așa cum am și scris în bilețel. Ai mei nu erau foarte credincioși și nici nu i-am văzut când au citit bilețelul, dar cred că și-au făcut cruce. După ce mi s-a explicat fractura logică în care mă aflasem la faza cu preșul, culmea e că am recidivat. De data aceasta am întocmit biletul (aveam ce aveam cu scrisul și atunci), l-am introdus între toc și ușă, pe care am închis-o, apoi am băgat cheia în cutia poștală care, așa cum puteți bănui, nu era închisă de fel. Singura mea circumstanță atenuantă ar fi că cele două întâmplări au fost foarte apropiate temporar, deci nu am avut timp să evoluez. Până și Darwin spunea undeva că e nevoie de multe milioane de ani. Ei bine eu atunci nu aveam decât șase, cel mult șapte. Dar na, asta am vrut să vă scot în evidență – precocitatea mea. Și mai e ceva! Sincer, eu nu-mi amintesc de cele două întâmplări. Dar cred că sunt adevărate, pentru că nu văd de ce ar fi vrut ai mei să inventeze așa ceva. Erau oricum destul de necăjiți.

Trecând la minerit acum. La cei ce m-au angajat la mină nu le-am spus fazele astea de mai sus. Oricum, și aici am fost precoce. Nu mai știu sigur în ce clasă eram când am fost prima dată în mină, la Livezeni, unde lucra tata. Sigur în generală, nu la liceu. Tata era maistru energetic și cred că în perioada aceea era la biroul mecano-energetic. Un mic șef. În calitatea asta se întâmpla să intre în mină cu studenți de la Institutul de Mine din Petroșani, aflați în practică. Într-o vară, țin minte că a venit acasă pe la prânz și m-a întrebat dacă nu vreau să intru și eu cu studenții. Mama nu era acasă, că nu cred că ne-ar fi lăsat. Am plecat cu el și puținele amintiri pe care le am de la acea vizită se rezumă la casca prea mare, cizmele prea mari, salopeta prea mare. 😂 În ciuda grijii tatălui meu și numeroaselor indicații primite, nu o dată am călcat în gropi sau am dat cu capul în te miri ce. Dar nu doar eu. Mersul prin mină diferă puțin de cel de la suprafață. Terenul nu e drept, lumina cade unde o fixezi tu și e cam greu să o fixezi peste tot, e apă, praf, mocirlă în unele locuri, tavanul e neregulat, uneori locul e foarte strâmt, etc. Dacă poți, mai bine stai la suprafață! Dar ce vreau să spun, tot precoce și aici.

Până să ajung la Vulcan ca angajat, am mai lucrat în vreo două vacanțe de vară, câte o lună, ca să îmi fac bani de mare. Tot la Livezeni. Odată împreună cu tatăl meu, undeva la puțul de pe Maleia. Eram cred, amândoi muncitori necalificați. Eu sigur! Tata se pensionase în ^,90 și se reangajase. Da se purtau și pe atunci reangajările, dar nu pe aceeași funcție. El fusese maistru pe partea energetică, iar acum lucra cu mine ( mă rog, eu cu el), la evacuarea vagonetelor cu cărbune din subteran și la reintroducerea lor goale înapoi, de la suprafață, după ce erau culbutate. A doua oară am fost angajat ca electrician (terminasem liceul ca electrician de mină), dar lucrând doar o lună, am prestat mai mult pe la atelierul electric, într-un stagiu de pregătire nefinalizat. :) De fapt eu l-am finalizat, cu banii câștigați, la Costinești.

La Vulcan, prima intrare în mină a fost cu Nelu Dumitru, dacă îmi amintesc bine. Te salut, Nelu! Am fost repartizat prima dată la un Birou de urmărirea a producției. Acolo eram mai muți ingineri debutanți, eu fiind cel mai mic dintre ei. Am făcut parte din prima generație care a făcut armata după terminarea facultății, în timpul ei având colegi care o făcuseră înainte, așa cum se practica înainte de 1989. Eu în 1989 eram în clasa a XII – a. Așa se face că am avut colegi ingineri, la mină, care făcuseră deja șase luni, cât am făcut eu armată, din cele nouă de inginer debutant. Am făcut primul șut de noapte cu Nelu, care dimineață trebuia să întocmească un raport de activitate. Nu intru în amănunte, ideea e că a doua noapte am fost singur! Nu cunoșteam pe NIMENI! Mi-am luat pe lângă echipament, lampă și mască, inima în dinți și am pornit.

Norocul meu că mi-a trecut prin cap să intru cu schimbul de noapte la șase ore, adică pe la ora 23:00. Eu prestam de la 22:00 la 6:00, adică opt ore. Pentru cine își mai aduce aminte, pe vremea aceea, în 1996, erau câteva abataje în zona blocului VI, între orizontul 420 și 360. Se ajungea la ele intrând pe puțul Chorin, la orizont 480, se mergea pe galeria magistrală până la puțul 10, unde se cobora cu colivia la orizont 420. De aici, se mergea pe o galerie direcțională în culcuș spre abataje. Direcționala asta mergea până la Suitorul de aeraj Terezia. Aici undeva am rânjit neinspirat, de mi-am luat lațul acela în incisivul care totuși a refuzat să crape sau să cadă. Marfă bună! Dar asta a fost după câțiva ani buni, știam să ajung aici fără probleme. În noaptea aceea, am făcut apel la amintirile din cea precedentă și aveam în minte doar că trebuie la un moment dat să o iau la stânga. Nu mi-am închipuit însă câte galerii la stânga erau până la cea bună. Nenumărate. Adică pe bune, nici nu le-am numărat vreodată, dar cu siguranță erau vreo 5, 6, până la magistrala care făcea legătura cu puțul Procop – de care la vremea aceea nici nu știam. Ei, de acolo mai aveam de mers încă vreo jumătate de kilometru până la stânga bună. O nebunie de lucrări miniere, pentru mine la vremea aceea de neînțeles. Mina se întindea, ca să vă faceți o idee, de la Aninoasa la Paroșeni. Mergeam ce mergeam și din când în când mă băgam câțiva metri pe galeria spre stânga. Mă uitam, studiam, parcă nu recunoșteam nimic. Mă întorceam și îmi continuam drumul înainte. Și tot așa de mai multe ori. La un moment dat, m-am prins că și o parte grupurile de mineri care mergeau cu mine în aceeași direcție, ar trebui să ajungă la abatajele respective, din blocul VI. Nu mai știu dacă îmi spusese cineva să merg acolo, dar eu oricum în altă parte nici că știam. Aproape nici aici. Cumva m-am descurcat. Mi-am urmat intuiția, i-am urmărit pe ortaci, pe unde o iau, odată ajuns în sector am urmărit fluxurile de transport, am vorbit cu inginerii de pe revir, de la sectorul de producție, astfel încât dimineață am reușit să și ies la suprafață și să întocmesc și un raport de activitate. Dar nu o dată în acea noapte, am avut inima cât un purice, recunosc.

La câteva zile după prima noapte de unul singur, probabil în săptămâna următoare, fiind cred schimbul II, am plecat din nou spre abatajele din blocul VI. Doar acolo știam să ajung!😂 De data aceasta am intrat un pic după în jurul ora 14:00, programul meu fiind de la 14:00 la 22:00. La puț, la suprafață, intru în colivie împreună cu o grupă de salvatori care, în cadrul instrucției săptămânale, aveau ceva de făcut undeva la orizontul 360. Asta am auzit bine, când i-au transmis semnalistului unde să îi coboare cu colivia. La fel, i-am spus și eu că merg la 480. Deci mai aproape de suprafață decât ei. Cotele lucrărilor miniere se socotesc de la înălțime avută de la cota 0, adică de la nivelul mării. Exact ca și formele de relief. Începe coborârea, ei veseli, gălăgioșii, eu într-un colț, în banca mea. Oprește colivia, coboară. ”Noroc bun!”; ”Noroc bun!” Eram sigur că acolo trebuie să ies și eu din colivie, dar auzisem clar că salvatorii merg la 360. Deci am stat. Au ieșit, au dat liber și colivia a plecat. M-aș fi aștept să mă urce acum pe mine unde trebuie, deși nu văzusem luminile din rampa de la 480 la coborâre. Mi-am spus că nu am fost eu atent, că mno, eu sunt nou, ei mai cu vechime, i-o fi dus pe ei primii. Mai erau și cu un inginer, care avea ulterior să îmi fie și mie șef și să ajungă și director – am mai povestit de el. Dar ce să vezi, colivia în loc să urce, începe să coboare. Pentru mine în necunoscut, la acea dată. Ajung la orizont 360. Pustiu. Nu tu semnalist, nu tu nimeni. Mă întâmpina totuși un „Noroc bun!” scris cu vopsea pe peretele galeriei.

Îmi iau inima în dinți și deschid ușa. Văd că se aprinde becul roșu, semn că teoretic nu se poate mișca colivia. Ies și merg la telefon. Sun la suprafață, dar telefoanele de la puț sunt în derivație unul cu altul. Dacă ridici receptorul auzi tot ce vorbesc ceilalți la momentul respectiv. În receptor veselie. De la orizontul 480, inginerul se distra împreună cu salvatorii cum de au coborât acolo, când ei trebuiau să ajungă la 360. Mi-au dat indicații cum să dau semnal, cu părăsirea rampei, am urcat în colivie și după alte două trei minute am ajuns pe tărâm cunoscut. Ne-am mai salutat o dată, plini de veselie și fiecare și-a văzut de drumul lui. Mi-a rămas în memorie până azi, această întâmplare. Habar nu am de ce. A fost amuzant și e încă o dovadă a precocității mele înnăscute. :)) Numai acum cu blogu’…

Încă una și mă duc! Vorba lui Ciuc. Cred că aproape o lună de zile, dacă nu, sigur câteva săptămâni, am mers la dispecer, la mina Vulcan, pe o scară metalică, îngustă și abruptă. Pe unde am fost și eu dus prima dată. Trebuia să merg la începutul schimbului să preiau situația și la sfârșit să îmi fac raportul. Ajunsesem să mă întreb cum circulă doamnele de la stația telegrizumetrică sau dispecerii mai corpolenți pe acolo, pe acea scară. Nici prin cap nu mi-a trecut că există o altă cale, mult mai facilă și mai normală, prin clădirea principală, așa cum am descoperit la un moment dat. 😂

Precoce de mic! Numa’ acum, cu blogul… Deși și aici s-ar putea să am circumstanțe atenuante . S-ar putea să nu pot face ceea ce vreau eu, pe modul acesta gratuit de WordPress pe care sunt acum. Deci dacă pe viitor mai intrați pe aici și o să vedeți un buton de subscripție, să știți de unde a apărut. Și poate nu o ocoliți. Măcar atât cât să-mi plătesc taxa anuală. Mă ajutați și pe mine să mă dezvolt. Vedeți doar că am nevoie și de ajutor uneori.

Hai, noroc bun! Atât pe azi, că după aceea par neserios și la un neserios nici eu nu aș da bani ca să scrie tâmpenii. Zi faină să aveți, dragii mei!

Post scriptum muzical. Ca să vedeți că nu am făcut degeaba șapte ani de pian, de azi voi lăsa la sfârșitul articolului și câte o recomandare muzicală. Dacă nu vă place articolul, scroll jos și dați de piesă. Dacă nu vă place piesa, scroll sus și citiți mai departe. M-am făcut înțeles? Nu puteți părăsi pagina până nu parcurgeți una din ele. 😂 Așa deci: