Recenzii la o carte neterminată și un film nelansat.

Toate-s vechi și nouă toate, zice poetul nepereche cum îl numea Sadoveanu sau cadavrul din debara, vorba lui Patapievici atât de prost înțeleasă. Și totuși ne place să ne lăsăm de multe ori păcăliți ca și când nimic din cele ce ni se întâmplă nu s-au întâmplat și altora sau chiar nouă în trecut. Sau ne place să povestim și altora ceea ce ni s-a întâmplat nouă, de parcă am fi singurii care au trecut prin așa ceva sau chiar ar interesa.

Trăim azi într-o epocă a senzaționalului, în care nu ne mai impresionează cu adevărat nimic. Simpla scoatere a telefonului ca să filmăm un incident tragic în loc să intervenim pentru a stopa sau îndrepta lucrurile spune multe despre ce am devenit. Și nu spune de bine. Dar am fost vreodată cu adevărat altfel, dacă toate-s vechi și nouă toate, mă întreb? Oare ne-a lipsit doar telefonul? Cred că da. Epoca de aur a omenirii și a fiecărui popor în parte este întotdeauna undeva mult în urma noastră. La începuturi, cum ne spune Hesiod în Munci și zile. Deci atât de mult în urmă, încât să nu mai poată fi verificată cu adevărat ci doar idealizată. Și poate că e mai bine așa pentru că atunci când apar oameni care ne-o prezintă într-un viitor apropiat, aici pe pământ si doar pentru unii dintre pământeni, îmi pare că lucrurile nu sfârșesc bine pentru omenire.

Sunt însă lucruri care merită a fi povestite. Atunci când sunt despre propria persoană e vorba desigur despre un pic de vanitate, indiferent cât ar fi ele de interesante. Nu sunt nici eu lipsit de ea, recunosc. Dar atunci când povestim ceva ce ne-a impresionat, ne-a scos din mersul nostru firesc prin viața asta ca o ață, e vorba de altceva. Nu știu exact despre ce și oricum am postulat cam mult azi. Eu am numit mereu acest lucru ca o împărtășire cu alții a propriilor sentimente. De fapt e un fel de căutare în lumea largă a unor persoane care rezonează cu ceea ce-ți place ție. De aceea le faci până la urmă cunoscute prin scris, pentru că aștepți ca și alții să se bucure de ele, să rezoneze împreună cu tine.

În ultima vreme două astfel de lucruri mi-au stat în minte pentru a le împărtăși. Unul din ele este primul roman citit de mine și ultimul publicat de Mircea Cărtărescu, Theodoros. Îl chinui de ceva vreme, nu pentru că nu îmi place ci pentru că îl savurez. Ok, nici nu am foarte mult timp pentru beletristică, recunosc. E însă ceva în el care mă impresionează. O imaginație ieșită din comun în primul rând. Un limbaj potrivit cu epoca pe care personajele sale o parcurg, deși greoi pentru început, cu farmecul lui după ce te obișnuiești cu el. Salturi peste timp și spațiu, cu adevărat neașteptate. Un roman - neterminat încă - care îmi pare uimitor. Știu, el a scris și Orbitor dar eu am zis Uimitor - despre Theodoros. :)

Am citit destul de multă literatură română. Nu sunt vreun erudit. Pot însă să spun că mi-au plăcut mult Marin Preda, Panait Istrati, Rebreanu, I.D.Sîrbu, Augustin Buzura, ca să numesc doar câțiva și să rămân la proză. Cărtărescu e altceva! Îmi amintește mai mult de Gabriel García Márquez, vizavi de inedit și imaginație, fără a fi însă alte asemănări. Zic și eu, nu dau cu parul și vă rog să țineți cont de faptul că pe Márquez l-am citit acum vreo 30 de ani. Deci poate memoria îmi joaca feste. Și recunosc, am citit prea puțini autori contemporani români și atunci părerea mea e clar subiectivă și neavizată. O prezint cu siguranță tot din vanitate. Asta e!

Mă gândeam să vă dau câteva exemple dar nici nu știu cu ce să încep. Cartea e plină de inedit. Unul din ele, la care mi-a încolțit în gând scrierea, e atunci când personajul principal, dezamăgit în dragostea ce i-o purta unei domnițe, se tratează cu hapuri formate din versurile tuturor marilor poeți ai lumii care au scris despre dragoste până la el. Tratamentul acesta este atât de fain descris încât îți dă impresia că e unul real, cu pastile. Dar Doamne, ce m-am apucat să fac? De fapt să desfac - vraja pe care a pus-o omul acesta plin de talent în roman. Mă opresc! E ca și cum aș transforma mărgăritare în lături. Iertați-mă și citiți Theodoros! Nu mai fac, sper!

De altfel din fragedă pruncie (a se citi din școală), am avut un dinte împotriva întrebării de la orele de literatură: “ce a vrut să spună autorul?” Deci eu nu am să vă zic ce a vrut să spună. Citiți și aflați singuri. Am fost mereu contrariat de indiscreta și inoportuna întrebare. Mai ales că nu îi era adresată. E drept, cu majoritatea ar fi fost mai dificil contactul, nemaifiind în lumea aceasta. În cazul lor însă era și cel mai simplu să spunem noi ce a vrut să spună. Nu mai aveau cum să protesteze și să ne combată. Cred de asemenea, dacă se mai întâmplă și acum, că acesta este motivul pentru care profesorii de română își permit să pună copiilor această întrebare la care de fapt nu așteaptă un răspuns. Răspunsul e gata formulat de ei sau de un critic literar. De parca autorii când scriu se gândesc neapărat la ce au vrut să spună prin scrierea lor. Nu e așa, cel puțin nu cred că e așa la cei mai mulți dintre ei. Când te lovește inspirația (nu că eu aș fi avut vreodată vânătăi de la așa ceva), scrii frate ce-ți vine. Nu stai să analizezi, să despici firu-n patru. Scrii, mai recitești, mai ștergi, completezi, modifici, dar nu despici. “Ce a vrut să spună autorul?” Exact ce a spus. Dacă e vreun mesaj ascuns înseamnă că așa a vrut, să-l ascundă - dacă și-o fi dat seama :) . Să-l pună într-o cheie. Să vină mai apoi un critic literar și să se dea mare că asta și că ailaltă. Trebuie să mănânce și gura lor ceva și ochii noștri să-i deschidă cineva. Și chiar de nu e așa, autorul, dacă mai trăiește, are nevoie de critic, că-i face opera cunoscută. Asta deci vrea să spună autorul.

Eu spre exemplu ce am vrut sa spun până acum? Știți? Nu știți! Vă zic io! Nu am știut despre ce să scriu în articolul acesta și am zis să scriu despre Theodoros-ul lui Cărtărescu și filmul Becoming Led Zeppelin, pentru că mi-au placut amândouă și am zis că poate vă fac poftă. Stiți, așa cum ne curgea saliva după pâinea cu untură și roșii adusă de colegul de joaca de la bloc și ziceam “ dă și mie o mușcă”. Așa! No, v-am lămurit? Adică bat câmpii cu alte cuvinte, asta am vrut să spun. Până acum cu grație, sper.

Becoming Led Zeppelin este documentarul oficial al trupei, cu deplina lor colaborare. Inclusiv John Henry ”Bonzo” Bonham, legendarul baterist al trupei decedat în 1980, e prezent și extrem de natural integrat în film. Iată ce eforturi s-au făcut pentru aceasta:

„Becoming Led Zeppelin” include imagini extrem de rare șiextrase dintr-un interviu luat lui Bonham, care a durat un an pentru a fi găsit. Toboșarul vorbea cu un jurnalist australian care nu s-a identificat, ceea ce a însemnat că MacMahon a trebuit să meargă la „fiecare jurnalist australian din acea perioadă și să-l întrebe: «Cunoașteți această voce?»”.

În cele din urmă, cineva a recunoscut vocea, dar jurnalistul murise cu ani în urmă. În mod incredibil, Arhivele Naționale de Film și Sunet din Australia aveau 30.000 de role de casete audio nemarcate din interviuri, iar după un an de parcurgere a fiecărei casete, înregistrarea cu Bonham a fost descoperită.

„Chestia cu John e că trăiește în acest film”, a spus Page.[1]

Dar cine e MacMahon, Bernard MacMahon? Este un regizor cu origini în Irlanda și Marea Britanie care a realizat anterior filmului despre Zeppelin seria de filme documentare American Epic. Acestea au fost rodul a zece ani de cercetare pe teren și a adus o nouă perspectivă, total diferită asupra istoriei americane. Aceea că America a făcut un pas important spre democratizarea ei și prin inventarea și răspândirea înregistrărilor electrice ale sunetului de către casele de discuri de pe cuprinsul întregii țări la sfărșitul anilor 1920. Acestea erau deschise oricărei minorități etnice și oricărui gen muzical. Robert Redford, naratorul filmului se pare că ar fi declarat, că aceasta ar fi cea mai mare poveste nespusă a Americii. Oricum, se pare că American Epic, pe care din păcate nu le-am văzut, sunt unele dintre cele mai bune documentare muzicale realizate vreodată. De căutat!

Dacă despre Theodoros m-am scăpat să vă spun una alta, despre film o să fiu mai reținut. Vă îndemn totuși să îl vizionați când va fi lansat și în România, chiar dacă nu sunteți fani Led Zeppelin. E captivant! Interviurile video ale celor trei supraviețuitori sunt foarte mișto. Intercalarea imaginilor de arhivă cu interviurile și cu răspunsurile lui Bonham în acestea - spre plăcuta surprindere a interlocutorilor, creează o atmosferă de care te desprinzi cu greu la final. La mine a fost și mai greu, pentru că l-am văzut în premieră națională într-un cadru definitoriu pentru ceea ce numim național. În preajma Coloanei fără sfărșit, la Târgu Jiu.

Inedite?

Jhon Paul Jones, basistul trupei, de fapt un poliinstrumentist discret dar indispensabil, are un umor fin. A fost învățat de ai lui, artiști de vodeviluri să nu refuze nici o slujbă. Așa a ajuns să cânte la orgă și să conducă corul bisericii la doar 14 ani, deși nu știa chiar bine notele. Bine, era și preotul mișto, pentru că a avut încredere, spune el. Tot astfel ajunge să facă orchestrații la muzicieni renumiți ai vremii, pe care de altfel îi și acompanniază în studiori de înnregistrări sau în direct la televiziunea în ascensiune. Despre numele trupei, a fost de acord cu el dar în sinea lui nu credea că-l va reține cineva. :)

Robert Plant, vocalistul, ar fi trebuit să urmeze o carieră de contabil. Dacă ai lui au văzut că are alte planuri și că pierde nopțile prin cluburi în loc să învețe, l-au pus să aleagă. Și a ales. Au fost perioade când nu avea un acoperiș deasupra capului dar nu a renunțat și bine a făcut. În 1977, în timp ce se aflau în turneu în Statele Unite i-a murit fulgerător copilul de numai 5 ani, în urma unei viroze. All My Love îi este dedicată. Cînd au repetat pentru prima dată împreună, Jhon Paul Jones i-a zis să stea cuminte că-și strică vocea.

Jimmy Page, chitaristul trupei, le-a urmat lui Jeff Back și Eric Clapton într-un Yardbirds care era pe cale de a se destrăma. Când acest lucru s-a produs Page a încercat reconstruirea trupei în The new Yardbirds, pentru că mai aveau un turneu programat în peninsula Scandinavă. Această reconstrucție a fost de fapt actul de naștere al Led Zeppelin. El i-a adunat și a știut de la început ce vrea să facă. Page era deja un muzician cunoscut și bine plătit, colaborând cu numeroase nume mari din acea vreme, ca muzician de studio sau la televiziune, asemeni lui Jones A renunțat la tot și a finanțat primul album al trupei, Led Zeppelin I.

Jhon Bonham ”Bonzo”, bateristul trupei e prezent în film prin imaginile de arhivă și vocea din interviurile date până la moartea sa neașeptată în 1980. E considerat unul dintre cei mai mari bateriști din istoria rock-ului. Înainte de a se forma Led Zeppeelin, soția sa îi interzisese să cânte cu Plant, de teamă că îl va duce pe căi greșite. Tatăl său lucra în construcții și până să ajungă să se întrețină din muzică, a fost și el de multe ori pe șantier. A murit la doar 32 de ani în urma unei intoxicații cu alcool. Aici aveți solo-ul din Boby Dick. Face toți banii!

No, cam asta pe azi. Și așa e prea mult. Dar-ar Domnul să citiți! Nu neapărat asta ci așa în general. Și să ascultați muzică. Nu neapărat asta, ci așa în general. Dar puteți începe cu astea, dacă tot ați ajuns aici.

Referințe:
[1] - comentariu la articolul Really great article about the new documentary; how the audience received it and Jimmy Page today in Venice, accesat la https://www.reddit.com/r/ledzeppelin/comments/phw2iy/really_great_article_about_the_new_documentary/?utm_source=chatgpt.com, în data de 10.09.2025