Doctorul Chorin și patronul Prokopp

Istorii interesante din Valea Jiului, pe care puțini le cunosc.

Istorii interesante din Valea Jiului, pe care puțini le cunosc.

Articolul de săptămâna trecută a stârnit ceva reacții. Atât negative cât și pozitive. Asta e bine, cred. Nu mă consider deținătorul adevărului absolut, așa că e liber la păreri oricând și la orice articol. Printre primele reacții la acesta din urmă a fost cea a domnului Adrian Catană, într-o lungă și plăcută convorbire pe messenger. Una din remarcile dumnealui făcea referire al numărul de locuitori ai Văii Jiului în anul 1910, în ideea că cifra avansată de mine, pe baza sursei indicate, este prea mare. Ca și contra argument a avut amabilitatea de a-mi trimite în format electronic volumul Valea Jiului - mica Americă. Marea expoziție și congresul minier. Septembrie 1903, la care este coautor, alături de domnul Marian Boboc.

Nu am apucat decât să răsfoiesc lucrarea extrem de interesantă. Referitor la populația văii, în volum datele sunt furnizate de către prefectul de la acea dată (septembrie 1903), domnul Barcsay Kalman. Din punct de vedere administrativ, Valea Jiului se afla tot în județul Hunedoara, numai că făcea parte din Ungaria, la rândul ei parte în acea perioadă din dubla monarhie a imperiului Austro-Ungar.

Informațiile furnizate de prefect fac parte din discursul de inaugurare a expoziției despre care vorbește volumul amintit. Împreună cu cele ale autorului la care am apelat pentru scrierea temei din timpul facultății, prezentată în articolul precedent, Minerii din Valea Jiului..., am întocmit tabelul de mai jos:

Dar pentru că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, ce să mai spun de mulțime de cifre, am făcut și un grafic pe baza tabelului.

După cum se poate observa, diferența între 1900 și 1903, dacă datele sunt corecte, este nesemnificativă. 4 locuitori în plus la Câmpu lui Neag, vreo 5 la Livezeni, etc. În total o creștere de doar 49 de locuitori. În schimb între anii 1903 și 1910 creșterea în localitățile în care se desfășoară activitate minieră este aproape neverosimilă. În Lupeni, aproape se dublează, în Petrila depășește dublul, în Petroșani crește cu vreo 5000 de locuitori, iar în Vulcan crește de aproape cinci ori, ajungând de la 1496 la 7180.

O astfel de creștere nu este însă de loc imposibilă. Întocmind tabelul și graficul mi-am amintit de cel întocmit în lucrarea de licență, pentru anii 1956, 1966, 1977, cu date culese din recensământul din 1977 RSR. (Apăsând pe orice text care apare subliniat, puteți deschide link-ul ce vă duce la informația conținută în el.)

Și în acești ani populația orașelor miniere crește semnificativ. Nu la fel de mult ca în perioada 1903 - 1910, dar este o creștere mare. Nu are rost aici să ne lansăm în explicații punctuale. În ambele situații nevoia de cărbune a stat la baza acestui aflux de populație. Un singur lucru mai doresc să spun despre aceasta. O informație pe care dacă am mai citit-o, mi-a scăpat. În 1903, pe lângă alți coloniști ai văii, o mare parte o constituiau secuii, ca etnici maghiari distincți. Se pare că la acea dată circa o treime din muncitorii Societății Salgotarjan, erau secui, aduși din ținuturile lor de baștină, din estul regatului.

Dar mi-a mai stârnit și alte amintiri lectura pe sărite a cărții primite de la domnul Catană. Spre exemplu, la descoperirea repetată a numelui Chorin. Să vă explic de ce.

Mina Vulcan, unde am lucrat din 1996 până în 2018 avea când m-am angajat și are și acum patru puțuri de la suprafață funcționale. Pe vremuri avea și altele și în plus mai multe puțuri așa zis oarbe, adică cele care fac legătura între orizonturi subterane, fără a avea legătură cu suprafața. Cele trei de care vă povestesc sunt puțul Chorin, fost pe vremea comuniștilor 7 Noiembrie, puțul Prokop, greșit consemnat de noi uneori Procop, puțul 10, de pe Valea Arsului, care în prezent este folosit doar pentru aeraj, mai precis pentru evacuarea aerului viciat din mină către stația de ventilatoare de acolo și puțul cu schip, pe care se scoate la ora actuală cărbunele din mină.

Cât timp am lucrat, am coborât și urcat de mii de ori pe aceste puțuri, cu precădere pe primele două. În coborâre pe Chorin, de la orizont 480 la 360 m-a prins și prima explozie pe care am trăit-o și simțit-o pe viu. Era în 15 mai 2002 și au pierit atunci zece ortaci. Dumnezeu să-i odihnească la sânul său pentru că ei nu au mai apucat să vadă lumina soarelui și nici vreun curcubeu minunat așa cum văzusem eu cu puțin timp înainte de a intra în mină. Despre cea de a doua explozie v-am povestit în De ce nu e bine să fi prea inginer..., pe care vă invit să-l citiți, de vă plac happy end-urile. În premieră, căutând materiale pentru acest articol, am găsit și o atestare jurnalistică [1] a evenimentului despre care povestesc acolo. E singura găsită de mine.

Acum însă despre puțurile astea două, Prokop și Chorin vreau să vă vorbesc. De fapt despre nume lor și despre cei ce le-au purtat.

Despre Prokop informațiile sunt mai sărace. Totuși am aflat că este vorba de un om înstărit ce deținea un hotel în Petroșani, care în 1884 ia în arendă de la familia Kendeffy concesiunile miniere Arpad și Terezia, de la Vulcan.[2] Terezia s-a păstrat în denumirea lucrărilor miniere ca nume al unui suitor de aeraj din blocul VI.

World wide web-ul ne furnizează o informație seacă dar importantă prin faptul că o confirmă oarecum pe prima. În Presa hunedoreană de la origini până în prezent, vol II, scrisă de domnul Ștefan Nemecsek, apare menționat numele unui anume Prokop Sebesteyn din Petroșani care se află printre cei mai mari plătitori de taxe ai urbei, pe poziția a opta, cu suma de 164 de forinți. [3] Ce coincidență, comuniștii au redenumit puțul Prokop, ca fiind puțul nr. 8, din câte îmi amintesc eu. Cam atâta despre domnul Prokop. Nu am reușit să aflu mai multe de la tastatura calculatorului. În schimb se știe că puțul ce-i poartă numele a fost săpat începând cu anul 1900. [4] Nu am reușit să găsesc nici o fotografie de epocă, dar cam așa arată în zilele noastre.

În schimb despre domnul Chorin informațiile sunt mai bogate. Este pe undeva și firesc. Acesta nu era un oarecare hotelier din Petroșani, de la marginea imperiului ci un om politic maghiar, născut la Arad în 1842 într-o familie de evrei. De profesie a fost avocat și în 1867 este printre primii evrei aleși în parlamentul ungar. După convertirea la creștinism devine din 1903, membru pe viață al Camerei Superioare. Ferenc Chorin, care după titulatură se pare că a avut și un doctorat în drept, era deja un politician renumit când a fost numit în consiliul de administrație al Companiei Miniere de cărbune Salgotarjan, în 1881. În zece ani va deveni președintele firmei, ridicând-o la rangul de cea mai mare companie minieră din Ungaria. Între anii 1891 și 1910 a mărit volumul producției și numărul de muncitori din zona orașului Salgotarjan, care a crescut de la 1.300 la 13.500 [5]. A fost de asemenea fondatorul și președintele Asociației Naționale a Industriașilor Maghiari, încă din 1902. [6]

Dar ce legătură are această societate care poartă numele unui oraș din nordul Ungariei și domnul Chorin cu Valea Jiului? Păi are. Nu am descoperit-o eu și nici nu o expun cel mai bine, dar am zis să fac un pic de muncă de popularizare a istoriei meleagurilor natale. Poate prinde și dăm mai departe. Povestea din spatele lucrurilor.

Zona orașului Salgotarjan este și ea o zonă minieră. Au existat zăcăminte de cărbune brun, exploatate încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acum minele s-au închis dar există un muzeu al mineritului care pare interesant ca schimb de experiență cu cel de la Petroșani. Societatea care administra minele din zona Salgotarjan a ajuns se pare în Valea Jiului în anul 1896, când a cumpărat de la Societatea de mine și furnale din Brașov, cel mai mare investitor la acea dată în vale, toate minele, activele și licențele de exploatare pe care aceasta le avea în zonă. Asta, împreună cu alte mine pe care societatea Brașoveană le avea în Ungaria. Din anul 1898 Societatea Salgotarjan, pentru a-și administra mai bine investițiile din Valea Jiului, creează la Petroșani o direcțiune minieră, pe lângă cea din Salgotarjan.

În zona actualului perimetru minier Vulcan, societatea avea înainte de Primul război mondial deschise mai multe mine mici (pe valea Arsului, la Terezia, etc), care exploatau independent cărbunele din stratele mai apropiate de suprafață. Pentru a putea ataca stratele de adâncime mai mare, care erau și mai productive, dar și pentru a putea concentra producția într-un singur loc prin lucrări subterane de legătură, ia ființă mina Dr. Chorin și începe săparea puțului cu același nume. Iată-l cum arăta în 1920. Săparea sa a fost încheiată după război, deci era destul de nou în poza aceasta. Vagoneții plini erau coborâți la separația mecanică construită în preajmă, după care goi erau urcați din nou la puț pentru a fi reintroduși în mină.

Puțul a fost săpat la 580 de metri N de Jiul de Vest, între cotele 619,2 și 267, cu un diametru de 5,72, pereții fiind zidiți cu blocuri de beton în formă de prismă, cu o grosime de 0,45 m. La momentul acela era cel mai adânc puț din Valea Jiului și avea un turn de extracție din metal înalt de 30 de metri, [7] impresionant și acum. Eu l-am prins amenajat și funcțional până la orizontul 360, cel la care am ajuns eu din întâmplare în primele mele zile la mină, așa cum v-am povestit în articolul Precoce de mic, numai acum cu blogul… Istorii mai personale. Avea mare parte din zidăria originală. Știu că era adâncit până la orizontul 260, dar nu era amenajat. Se pare că a existat o tentativă de curățare și amenajare în perioada 1986 - 1989. Din păcate, nu știu din ce motive, nu a mai fost atacat orizontul de la cota 260. Datorită restrângerii activității, a reducerii numărului de lucrători și a volumului de materiale ce intrau și ieșeau pe puț, în anii 2000 s-a renunțat la una din cele două secții de transport cu care era amenajat puțul. De altfel era greu de întreținut. Până la pornirea noii stații de compresoare din preajma puțului, când aerul cald degajat de acestea a fost dirijat pe puț, iernile se formau adevărate catedrale de gheață care trebuiau îndepărtate de puțari, pentru siguranța transportului. Puțarii sunt acei mineri faini despre care am scris un articol aici: Puțarii, așa cum i-am cunoscut.

Coborând pe acest puț, singur în colivie, am simțit, cum v-am spus, pentru prima dată suflul unei explozii de metan în subteran. Eram departe, la cel puțin cinci - zece minute de mers față de locul explozie, dar cu toate acestea știu că am simțit colivia săltând un pic și un suflu puternic care mi-a înfundat pentru o clipă urechile. Nu mai simțisem niciodată așa ceva. Am știut instantaneu că a fost o explozie, telefonul dat imediat ce am ajuns la orizont, la Stația telegrizumetrică, doar mi-a confirmat. Știu și acum numerele capetelor de detecție unde mi-a comunicat operatoarea că are linie întreruptă, 10 și 23. Asta însemna că nu mai transmit concentrația de metan la suprafață. Coroborat cu suflul simțit, am știut că nici nu o să își revină. Mă rog, alte povești, poate altă dată.

Azi am vrut să vă povestesc despre puțuri și numele ce le poartă. Dacă în perioada comunistă și post comunistă lucrările miniere luau numele brigadierului care le săpa, pe lângă denumirea lor oficială care cuprindea tipul lucrării, (numărul, stratul, blocul și cota, adică litere și cifre arabe și romane, despărțite de caractere speciale, cum se spune acum, adică de slash-uri /), se pare că la începuturile mineritului în Valea Jiului, denumirile perimetrelor miniere și mai apoi ale lucrărilor miniere principale care s-au săpat în acestea, au luat numele proprietarilor, al celor care investiseră acolo. Iar comuniștii, pentru a le șterge urmele din memoria clasei muncitoare, au schimbat aceste denumiri cu unele seci, cu numere, cum e cazul puțului domnului Prokop Sebesteyn, sau cu data unor evenimente marcante pentru istoria comunismului, cum e cazul puțului domnului dr. Chorin Ferenc.

Multe ar mai fi de povestit. Multe nu le înțeleg nici eu pe deplin. Lucrurile, în perioada ante și interbelică au fost foarte complicate. Multe societăți, care preluau unele de la altele perimetre de exploatare, capital străin, interese. Adevărat capitalism cu bune și cu rele. Au venit după 1948 comuniștii cu naționalizarea minelor și au uniformizat și simplificat. Ideea e că pe lângă partea aceasta de istorie a denumirii lor, pentru cultura noastră generală și pentru memoria celor care și-au investit banii în ceva care a adus prosperitate zonei și funcționează și astăzi, ar trebui să nu uităm nicio clipă că pe puțurile acestea două au intrat în peste o sută de ani de funcționare, sute de mii de mineri cu gândurile, grijile și visele lor, dintre care pe unii i-a oprit mina în borta ei, cu gândurile, grijile și visele, într-o clipită. I-au scos mai apoi ortacii lor cu lacrimii în ochi. Fie-le țărâna ușoară!

Și ca să vedeți că nu m-a apucat doar acum respectul pentru domnul Chorin, răsfoind cartea domnilor Boboc și Catană, țin minte că eram adjunct șef de sector la aeraj și întocmeam, împreună cu omul de la care am avut cel mai mult de învățat (profesional și uman) în toți cei aproape 25 de ani de minerit, pe atunci șeful meu pe care îl salut cu drag, unul din primele proiecte de aeraj. De fapt, ca să fiu mai exact, cred că el întocmea și eu tehnoredactam la vreme aceea. Sau o fi fost mai târziu când chiar întocmeam? Dumnezeu mai știe. Ideea e că în partea în care se descriu circuitele de aeraj (aerul proaspăt introdus în mină fiind împărțit pe circuite independente care aerisesc după anumite reguli lucrările miniere), am folosit de fiecare dată în loc de formularea aerul proaspăt intră pe puțul Chorin, formularea aerul proaspăt intră pe puțul dr. Chorin. Nu cred că citisem atunci cartea domnului Baron, care apropo e împrumutată și am uitat să o mai dau înapoi spre rușinea mea (mulțumesc Camelia și Gabi - e bine păstrată și folosită), nici cea domnilor Boboc și Catană, nici valea jiului blogspot și nici atâtea pagini de net care conțin informații despre aceasta. Aflasem însă de undeva, (de unde oare?) că domnul Chorin era doctor. Medic gândeam atunci. Am fost nevoit să modific textul. Inițiativa mea nu a trecut din motive de încărcare a textului și de conservatorism spun eu. :)) Am continuat însă să-i port domnului dr. Chorin respectul cuvenit. Dovadă și acest articol, nu?

Nu știm de câte ori a fost în Valea Jiului acest domnul Chorin în calitate de președinte al Societății Salgotajan și mai apoi la constituirea Societății Petroșani în care s-a metamorfozat aceasta după 1918. Este sigur însă și dovedit în cartea domnilor Boboc și Catană, că acesta a fost o gazdă de excepție pentru personalitățile ce au fost în acel septembrie 1903 în Valea Jiului. Cred că o mai puteți găsi pe Ziarul Văii Jiului la secțiunea librărie.

Later edit: Azi, participând la evenimentul de lansare și primind prin generozitatea celor doi autori ultima lor carte, Sfârșit și început de veac în Valea Jiului - Mica Americă (1897 - 1903)

, am descoperit răsfoind-o o nouă informație despre domnul Sebesteyn Prokopp (asta e grafia aici, cu doi p). O redau mai jos:

„Cu prilejul marii sărbători a sfântului Ștefan, una din sălile Restaurantului Prokopp din Petroșani se transformă în popicărie. Prima bilă e aruncată la 24 iulie, iar ultimul popic doborât - la 20 august. Tot atunci are loc și festivitatea de premiere.
Organizatorul, patronul Sebesteyn Prokopp, este un om generos și potent, oferind mai multe categorii de premii:
10 premii pentru merite sportive:
I. Premiul cel mare: 2 bucăți monede de aur de 20 coroane;
II. 1 monedă de aur de 20 coroane și 10 monede de argint;
III. 25 monede de argint;
IV. 1 monedă de aur;
V. 15 monede de argint;
VI. 10 monede de argint;
VII. 5 monede de argint;
VIII. 3 monede de argint;
IX. 1 monedă de argint.
3 premii speciale: I. 1 monedă de aur de 10 coroane; II. 5 monede de argint; III. 1 monedă de argint.
Două premii de consolare: I. 1 monedă de argint; II. 3 butelii de vin spaniol: oldest Sherry, superior Quality Extra Dry Part și cel mai bun vin Madeira.
E clar că aproape toți participanții s-au ales cu ceva.” [8]

Cine știe câte voi mai descoperii citind lucrarea, ceea ce vă îndemn să faceți și voi. Bine, după ce terminați articolele mele, desigur. Sunt deja peste 60. Pe acestea le găsiți răsfoind blogul Valea Jiului necontondentă. O vale care iubește, nu lovește, aici sau pe WordPress, unde vă trimite link-ul anterior. Cartea amintită va apărea probabil în scurt timp în secțiunea Librărie a Ziarului Văii Jiului. Hai că vă las, că v-am dat de lucru. Spor! Pe curând!

Referințe:
[1] - Petre Dobrescu, La mina Vulcan a avut loc o nouă explozie, Libertatea din 30 mai 2002, accesat la https://www.libertatea.ro/stiri/la-mina-vulcan-a-avut-loc-o-noua-explozie-44075, în data de 25.06.2025;
[2] - Mircea Baron, Cărbune și societate în Valea Jiului - perioada interbelică, Ed. Universitas, Petroșani, 1988, p. 86;
[3] - Ștefan Nemecsek, Presa hunedoreană (de la origini până în prezent), Vol II, Ed. Realitatea Românească, 2007, p. 431, accesată la www.bibliotecadeva.ro/repere/n/nemecsek/presa2.pdf, în data de 24.06.2025;
[4] - Mircea Baron, op. cit, p. 91;
[5] - Coal mines, carre and Chorin cheque, accesat la http://magyarzsido.hu/index.php?option=com_exhibition&view=detail&unit_id=2&id=22&Itemid=61&tmpl=detailpage, în data de 25.06.2025;
[6] - Laszlo Varga, Chorin, Ferenc, în Enciclopedia YIVO a evreilor din Europa de est, accesată la https://encyclopedia.yivo.org/article/1567, în data de 24.06.2025;
[7] - Mircea Baron, op. cit, p. 98;
[8] - Marian Boboc, Adrian Catană, Sfârșit și început de veacc în Valea Jiului - Mica Americă (1897 - 1903), ed. Universitas, Petroșani, 2025, p. 148

Sursă imagini:
1 – https://www.zvj.ro/articole-22364-Marian+Boboc++Adrian+Catan+++++Valea+Jiului+++Mica+Americ.html;
2 – https://images.app.goo.gl/FU8SnnFUdyXtERFC6, accesat la 25.06.2025;
3 – https://images.app.goo.gl/HFidDmgiweoF6Jtn8, accesat la 25.06.2025;
4 – fb Poze vechi din Valea Jiului, 14 martie 2021, accesat la https://www.facebook.com/groups/911199499651013/posts/935112197259743/, în data de 25.06.2025;
5 – https://www.facebook.com/photo/?fbid=24232743423028069&set=a.473513712711040