Muzica

Pentru că încep acest articol în timp ce mă aflu la un festival de muzică, o să scriu despre relația mea cu aceasta, începută încă de când eram mic. Poate asa o să înțelegeți și de ce insist să adaug articolelor mele câte o melodie sau două, în format video. Am o sora mai mare cu trei ani și jumătate, care a fost dată de părinții mei la Școala de muzica din oraș, la pian. Firesc, încă din clasa I, au cumpărat și o pianină. Nu mai știu marca, dar sigur nu era Doina (parcă așa le spunea celor de fabricație autohtonă). Era, înclin să cred, ceva de final de secol XIX, fabrică prin centrul Europei. Din păcate era, pentru că a fost înstrăinată între timp. Deci, dacă pianina a apărut în casă la momentul la care sora mea avea 7 ani, eu băteam undeva între 3 și 4. Vorba copilului ce a petrecut prea mult timp cu bunicii, “dacă ajută Dumnezeu, la vară fac 4.” Iată că a ajutat și am făcut 54 vara asta! Nu mi-ați prea spus “La mulți ani!”, dar v-am iertat. Mulțumesc, Doamne!

Revenind la muzică, dacă mă gândesc bine, intâlnirea mea cu ea trebuie să se fi produs chiar înainte de acea dată. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, a cochetat cu muzica încă înainte de a se cunoaște cu mama. De fapt, prin intermediul muzicii s-au și cunoscut, la un 2 Mai, pe atunci Ziua Tineretului. Cânta la chitară într-o trupă și a ochit-o cu privirea de pe scenă. Ulterior a în invitat-o la dans. Se ținea evenimentul în hala pieții din Petroșani. Cam atunci s-a încheiat cariera lui muzicală. Ulterior a devenit maistru energetic la mină, de unde de altfel a și ieșit la pensie. O meserie la fel de respectabilă de altfel. A fost un artist și un maistru al schemelor și circuitelor electrice. Nu o zic eu, au spus-o alții.

Iar m-am îndepărtat de subiect. Idee e că avea încă în casă o chitară la care bănuiesc că până la momentul când am împlinit cei 3,5 - 4 ani, l-am auzit cântând cel puțin o dată la ea. E o supoziție, nu o amintire.

Făcuse cursuri la Școala populara de artă din Petroșani, cred că de chitară. Spun asta pentru că s-a dovedit, după ce au cumpărat pianul, că stăpânea bine și acest instrument. Cânta și din voce foarte bine. Ce să spun, am avut un tată foarte talentat. Ne povestea că a avut ocazia să cânte și cu Horia Moculescu, care făcuse ceva ani de facultate și pe la Petroșani. Oricum, mult timp a ținut legătură cu un domn din Deva, cu care cântase în trupa din tinerețe. Cred că într-un final, de bine ce era în România anilor ‘80, domnul acela cu familia, a plecat în Germania. Avea ce-i drept nume nemțesc.

Așa deci, pe când nu știam încă să vorbesc bine și nicidecum să scriu, mi-a fost băgat în viață pianul. Mă rog, pianina. A urmat la 6 ani și trei luni, clasa I, și automat înscrierea la Școala de muzica din localitate. Știu că am dat un test de aptitudini. O doamnă profesoară bătea ritmul, eu trebuia să-l reproduc. Simplu! O mai fi fost ceva dar nu-mi aduc aminte. Am trecut și iată-mă înscris. Primii cinci ani ani i-am făcut cu o mătușă de-a mamei, care era și profesoară de pian, Ițu tanti. Cu ea mi-a plăcut. Sau poate de rușine eram mai silitor. Mergeam de două ori pe săptămână, pe jos, cu vărul meu, care era înscris la vioară. Ne ducea bunicul lui și-mi amintesc cum treceam pe ceva țevi peste pârâul de lângă actualul Lidl. Eu cu Tibi, înainte și înapoi, de nu știu câte ori. Bunicul ne privea și striga cu inima cât un purice de pe pod, că era și pod, normal. Cred că practicam sportul acesta la întors, că la dus era prea periculos. Riscam să întârziem sau chiar să ajungem uzi. Nu era mare pârâul dar, na. În plus, ne puteam lovi. Nu mai știu cât am mers cu Tibi la muzică. Nu cred că prea mult, pentru că el a cedat primul.

Draga mea mătușă s-a pensionat, când am terminat eu clasa a cincea. Nu eram eu nu știu ce talent dar totuși mă ținusem de treabă cât de cât. Am fost și la ceva concursuri, sau la olimpiadă? Habar n-am. Oricum, asta mama ține mai bine minte, i-am spus unui compozitor a cărui piesă disonantă o cântasem în concurs, că e nașpa. Bine, poate că nu am folosit chiar expresia asta și oricum mă refeream la piesă, nu la el. El m-a întrebat despre compoziția lui, într-o sală plină de oameni. Cine l-a pus? Acum, dacă stau să mă gândesc, piesa avea motive să fie disonantă. Se numea “Tractorul”. Atunci nu m-am gândit. Minte de copil, ce să-i faci.

Într-a șasea mi-aduc aminte că am făcut cu un fost elev al mătușii, care se întorsese profesor de la conservator. Nu-mi mai amintesc numele lui, dar mi-a plăcut de el. Din păcate a plecat la Filarmonica din Brăila sau Galați, ceva pe acolo. Tânăr fiind si văzând că nu am mare drag de muzica clasică, pentru că doar asta se studiază din păcate la Școlile de muzică, îndemnat de el sau chiar prin el, am ajuns și la Casa Pionierilor, într-o formație, la clape. Sau aia o fi fost mai târziu? Dumnezeu mai știe! Tot ce țin minte de aici este că eram doi pe același post, de clăpar al trupei. Orga era o Vermona. Zic bine oare? Contra candidatul, cu situație materiala mai bună, cu unul din părinți activist de partid sau ceva de genul, avea o orgă cu sintetizator mai șmecheră acasă, cu care a început să se laude la profu (tovarășu) coordonator și până la urmă chiar să o aducă la repetiții. Mie-mi părea că io-s mai bun ca el. Da’ numa’ mie. Am cedat după săptămâni de marginalizare. Nici că am mai auzit de formație iar cu clăparul concurent mă mai întâlnesc prin oraș. Un plin de el și atunci și acum. Mă rog, să fie sănătos.

Dintr-a șaptea a început dezastrul. Schimbam profesorii ca pe șosete. Sau mai bine zis mă schimbau ei pe mine, pentru că nu eram de nici o treabă. Nu repetam ce trebuia să repet, nu învățăm pe de rost piesele, eram varză. Din perioada aceea e povestirea de aici. Am chiulit aproape un trimestru de la pian și teorie. Plecam conștiincios de acasă, dar numai la Școala de muzica nu ajungeam. Mă și întorceam conștiincios acasă la vreme, după terminarea orelor. Apoi, în vacanța dintre a șaptea și a opta mi-am rupt mâna stângă, la mare. Am fost operat, cu placă de titan, care s-a scos tot prin operație, după șase luni. Cariera mea de pianist se încheiase. Nici diploma de absolvire nu am mai obținut, ca să vă pot dovedi, una, alta.

Două lucruri îmi mai amintesc din acea perioadă. Duminica dimineață, pe la ora 10, mă punea mama să cânt la pian, să repet. Nu exista duminică dată de Dumnezeu să nu mă apuce după maxim, maximorum 10 minute, mersul la toaletă. Pianul ca instrument laxativ, ați mai auzit așa ceva? A doua, într-un decembrie, ai mei, neinspirați au ascuns cadourile în parte de jos a pianine. Cum, necum, s-au mișcat și a început să se audă un fâșâit la apăsarea pedalei care lungește sunetul. Nu l-am sesizat eu, stați liniștiți, sora mea a zis că ceva nu e în regulă și am desfăcut compartimentul. Înăuntru, parte din Moș Crăciun sau Gerilă, mai bine spus. Nu era tot, avuseseră ai mei grijă să-l tranșeze. Cam de atunci nu m-am mai chinuit să stau treaz în noaptea de Ajun, ca să-l pândesc. Și uite că mi-am mai amintit una. Știți fraza muzicala aceea repetitivă din Fur Elise. Am cântat și eu piesa aceasta de Beethoven. Numai că la un recital, nu-mi mai aduceam aminte ce urmează după și am tot repetat-o până s-a săturat săraca Ițu tanti și a venit lângă mine, ca să-mi spună ce să cânt mai departe. Eram aproape ca maestrul Florin Piersic, care povestise o dată că-și uitasem într-un spectacol la un cămin cultural, replica de după “Ați fost vreodată la Tecuci?”, or where ever.” A zis-o de atâtea ori până s-a ridicat unul din sală și i-a zis: “maestre, fac eu o listă la finalul spectacolului, cu toți care au fost și v-o aduc în culise…” Piersic avea sufleurul beat și lipsă, al meu, era la datorie.

Cam așa a fost cu făcutul de muzică. Cam aici m-am oprit. Am regresat în așa hal încât nu mai știu să-mi coordonez ambele mâini pe clape, asta de foarte multă vreme. Nu că nu aș avea clape. Am altă pianină, cumpărată pentru copiii mei, mai silitori decât mine. Ambii au terminat școala de muzica, secția pian.

Din liceu, legat tot de muzică, de ea vorbim, mi-aduc aminte că am cărat ceva boxe și scule de la mașină în Casa de cultură, pentru Holograf. Lucram la amenajarea noului pe atunci, parc din fața Hotelului Petroșani. A venit, eu așa mi-aduc aminte, Tino Furtună și a vorbit cu profu’ cu care eram. Ne-am oferit câțiva băieți și am intrat seara gratis la concert. Tare, nu? Vremuri!

Tot din liceu este și întâlnirea cu Gigel. Gigel, care de altfel era ditamai Gigi, locuia și chiar mai locuiește în blocul vecin. Lucra la fabrica de tricotaje la întreținere, ceva. Neinteresant până aici, doar din prisma faptului că erau puțini bărbați tineri care să lucreze în altă parte decât la mină. Gigel, deși avea doar liceul era un tip extrem de citit. Seara, mai rămâneam în gașcă, în fața blocului și mai discutam una alta. Așa am aflat că era și colecționar de muzică. Cumpăra viniluri de la Timișoara din piață (Iosefin oare), le asculta o dată, moment în care le și trecea pe bandă magnetică și apoi îi rămâneau în țiplă. Am fost o dată pe la el. Avea scule de scule și mulțime de benzi de magnetofon, casete și viniluri. Toți banii îi dădea pe așa ceva. Locuia cu mama lui, necăsătorit (trebuie să fi avut deja 30 de ani) și cu părul prins în coadă. Era și este încă un personaj! Am și acum căteva viniluri de la el (vindea când ajungea să aibă dubluri), spre exemplu ”I robot” al lui The Alan Parson Project și Beat, al lui King Crimson. Cu eforturi și bani strânși leu cu leu și cu rugăminți la ai mei, îmi cumpărasem un picup NAD și un dublu casetofon DEK, Mayak. Intram în lumea ascultătorilor, a melomanilor!

Inutil să vă mai spun că fredonam mai toate melodiile pe care le auzeam la radio, de când eram mic. Necunoscând limba lui Shakespeare, mai bine că nu m-ați auzit vreodată. Am început însă să prind drag de cantautori români, printre preferați fiind Alexandru Andrieș.

Anii de muzică mă făceau să ascult altfel. Pe lângă versuri, care nu-mi treceau de fel pe lângă ureche, puteam să disting instrumentele și să le urmăresc linia melodică, ceea ce, am constatat, nu mulți pot. Dar dacă până atunci radio-ul era singura sursă de muzică, iar printre programele preferate, programul III, pentru tineret și emisiunea Metronom de la Europa Liberă, după achiziție, am început să-mi fac propria-mi discografie. Pentru că erau mai ieftine și mai utile (cărând Kastanul acela și boxele lui pe la toate chefurile din liceu pe unde era nevoie), am investit mai mult în casete. După 1989, piața acestora a explodat. O piraterie ce nu s-a mai văzut. Nu cred că puteți, cei tineri, să vă închipuiți în era platformelor gen Spotify, ce însemna o casetă cu un album despre care doar citiseși sau ascultaseși o piesă pe la radio sau emisiunile domnului Florian Pittiș, fie-i țărâna ușoară. Acesta punea în context audiția. Povestea despre trupă, despre album, mai traducea și unele versuri. Emisiunile lui, Pittiș Show, erau un deliciu al acelor ani și mie, probabil și multor altora, mi-au deschis orizontul muzical.

Dar am avut norocul să și întâlnesc în acea perioadă, oameni la fel de iubitori de muzică și de înregistrări de calitate. Fostul meu cumnat cu impresionanta colecție de CD-uri, Gigel, de care am mai vorbit, un alt vecin, ușă în ușă cu Gigel, fost coleg de facultate - te salut, Emil și alții. Acest lucru, din păcate nu se mai întâmplă azi și de fapt de foarte mult timp. Muzica nu ne mai unește? E drept că am ajuns să ascult genuri de muzică și trupe pe care nu le ascultă mulți. Spre exemplu, rămasă lângă inima mea de 30 de ani, trupa Van der Graaf Generator, sau mai nou uimitorii instrumentiști de la Snarky Puppy (apropo - am o dublură în țiplă, a vinilului lor cu albumul Sylva, scos împreună cu Metropole Orkest. O capodoperă care a luat în 2016 Grammy Award pentru Best Contemporary Instrumental Album. Dar nu sunt îngust la minte și ascult și alte genuri. Orice fel de muzică bună, e muzică bună.

Ideea e, ca să închei deși de la liceu încoace am alergat prin viața mea de melo man, că impresia mea este că muzica nu mai unește ca pe vremuri. Sau cel puțin așa simt eu. Poate de aceea merg de câțiva ani la Jazz in the Park. Sunt conștient și eu că în ultimii ani Line Upp -ul e din ce în ce mai slăbuț, că numele de jazz din titulatură nu e meritat pe deplin (spre exemplu anul acesta am ascultat și alternativ și de-ai cu vorbe multe (hip-hop sau rap, cum s-o numi), s-a și mixat, ca în fiece an, deci au fost si Dj și... În schimb atmosfera a rămas încă plăcută. Ești in natură, în parcul etnografic Romulus Vuia din Cluj, înconjurat de oameni faini și civilizați în cea mai mare parte. În plus e vorba de oameni, de la cei cu țâța-n gură, pân’ la cei cu pana sură, plus căței, festivalul fiind unul pet frendly. Din păcate în ediția 2027 s-a anunțat introducerea biletelor pentru copii peste 10 ani. Cred că o să piardă ceva clienți, dar sper să nu. Dacă mai pui și că a devenit un obicei să ne cadorisim eu și fiul meu, biletele la festival, un an el, un an eu, (nu mai știu cine a început dar cred că el), escapada asta muzicală chiar este un câștig, aproape indiferent de muzica și de soliști. Deci vă-ndemn să ascultați muzică, să ascultați versurile, poezia lor, să împărtășiți cu cei dragi și să vă creați momente doar pentru voi și artiștii preferați. Luați-vă niște căști de calitate și o să-mi mulțumiți. Azi, muzica se poate asculta mai mult decât decent și de pe telefon, nu ca pe vremuri. Nu sunt nici snob și nici elitist. Puteți împărtăși și cu mine. Ascult aproape orice, dar să aibă totuși un pic de valoare artistică. Să mă miște. Hai, încercați!

A doua, e una pe care o ascult cu drag zilele acestea. E drept că prefer varianta trunchiată de Radio România Actualități, fără finalul cu “…te urăsc”. Oricum, cu sau fără, piesă e foarte mișto. Versurile sunt ale lui Dorin Buruiană. Asta ca să vedeți ca ascult de toate.